Stau sedată şi privesc linia fina a tăieturii de pe mijlocul tavanului. Se întrepătrunde cu mii de poveşti ce nu o sa fie spuse niciodată. Nu am puterea de reacţie să închid becul care pâlpâie mocnit undeva în spatele meu, dar a cărui lumină reuşeşte totuşi să îmi invadeze retina.

„Dacă aş putea doar să îmi mişc mâna până la telefon totul ar fi mult mai simplu” îmi spun resemnată şi inutil. Fără urmă de logică îmi amintesc ultimul lucru pe care l-am vazut la televizor: sistemul solar şi întreaga galaxie o să se autodistrugă din cauza materiei negre…zâmbesc…e ironic! Deci o sa murim oricum, nu? Ce contează dacă e acum sau peste 1000 de ani, când numele meu se va fi şters oricum din orice document care ar atesta faptul ca într-o seara de vară nu am avut puterea de reacţie să mă mişc din pat, că am respirat prima oară într-un spital piteştean sau că am uitat să ma bucur de ploile de vară.
Sună interfonul…a venit Emi cu berile! O las pe alta dată cu reveria!

E apa plată, şi altădată era cafea matură…cafeaua rece, amară si neagră, cum îmi plăcea să o numesc, în dimineţile prea urâte care făceau disonanţă stăriilor mele de veşnică nemulţumire.

E doar fantoma ţigării care stătea odată, atât de lejer în mana mea…

E zâmbetul tâmp de I dont give a fuck în locul nodului din gât care stătea nefiresc şi gata de a izbucni la încă o replică a şefului veşnic nemulţumit de propria viaţa care ţinea morţiş să îmi dovedească faptul că şi a mea e la fel de gri.

E mesajul de bună dimineaţa în locul ecranului gol cu acelaşi fluture fără aripi de pe displayul telefonului.

E altceva…e o simplă stare de spirit. Buna dimineaţa!

Aici începe totul: cu mine! Şi tot aşa se termină. Posibil din cauza eternului narcisism care ma înconjoară, eu şi personalităţile mele multiple simţim nevoia să ne exprimam public, în marea de ciberspaţiu care ne înconjoară.

Moto-ul: there will never be another me e mult prea pregnant pentru simplitatea mesajului pe care îl ascunde.

S-ar putea sa te simţi ofensat, şi posibil să nu îmi pese, posibil să plângi iar eu sa râd, posibil să îţi placă şi să ma flateze…posibil! Dar la sfârşitul zilei, totul se rezumă la mine, pentru că cea mai importantă persoană din viaţa mea sunt eu.

Din ciclul analelor gândirii „Viaţa e un râu de durere ce se termină în dorinţa de a fi” declar acest blog în mod oficial deschis.

Îmi rezerv dreptul la irnoie dură, umor negru, satiră şi gargară.