Nu sunt înceată, mulţumesc. Îmi place doar să fac lucrurile în ritmul meu şi să mă bucur de fiecare secundă dacă tot sunt aici.

Ştiu că nu vă gândiţi doar la fotbal, bere şi sâni epici, chiar dacă uneori susţin, în feminismul meu emancipat, contrariul. Nu pretind că sunt mai înţeleaptă, curajoasă sau puternică decât sunt în realitate.

Nu vreau să muncesc pe brânci sau mâinile mele firave să care greutăţi pentru a dovedi ceva.

Îmi place să fiu răsfăţată şi nu mi-aş dori să nu mi se permită să plâng doar pentru a demonstra putere de caracter.

Prefer dulapul exact aşa cum este: dezorganizat şi imprecis, cu trăsături haotice şi îmi face realmente plăcere să gătesc pentru tine. Îmi place cum mă faci să cred că eu am inventat omleta şi niciodată nu ai încercat ceva mai divin decât cartofii mei prăjiţi.

Prefer în orice clipă rozul rochiţelor în locul ţinutei office masculine.

Vreau să îmi păstrez feminitatea până în vârful unghiilor roşii, să fac din ruperea uneia drama vieţii mele şi să nu pun ‘osul la bătaie’ ca să arăt că am cojones.. pentru că nu am şi e perfect aşa.

Şi dacă tot suntem aici, atunci află că nu vreau să car nicio plasă (poate doar una în care am cutii de pantofi), îmi place să fiu ajutată să cobor din maşină, e ideal dacă mi se deschide uşa şi nu vreau să plătesc jumătate din consumaţie.

Nu vreau să fiu egala nimănui, vreau să rămân femeie!

Iar în seara asta doar plouă. Nu se aude foşnetul imprecis şi personal al pick-up-ului depăşit de timp şi regăsit de noi, într-o cameră înaltă cu ritmuri de folk şi poveşti de Hemingway în care ultima picătură de vin dansează pe ritmuri nebănuite şi căi neînţelese de fanaticii visători care cerşesc iubirea timpului. Fascicule de lumină aberantă se proiectau, pentru câteva secunde, pe scena in care ne jucam iubirea. Şi umbra şi conturul şi muzica şi urmele unghiilor roşii pe pielea ta şi noaptea asta şi noi doi şi discul sărit şi refrenul ăsta la nesfârşit.

Dacă nu am avea nevoie de legi, reguli, norme sau restricţii… aş fi mai fericită?

Dacă toată lumea ar zâmbi 5 minute în fiecare zi… aş fi mai împăcată cu mine?

Dacă trenurile ar merge mai încet… aş mai ajunge la tine?

Dacă nu am vedea în culori… ai mai fi rozul zilelor mele înorate?

Dacă toate lucrurile ar fi casabile… aş mai fi întreagă?

Dacă nu am vorbi aceeaşi limbă… mi-ai simţi neliniştea?

Dacă lumina ar fi întuneric… ai ştii drumul spre mine?

Dacă nu s-ar fi inventat cuvintele… ai mima dragostea?

Dacă pământul nu ar fi rotund… m-ai găsi într-un infinit?

Dacă nu ar exista distanţă… ai fi mai aproape?

Dacă nu ar exista dimineţi… aş fi mai calmă?

Dacă nu ar exista timp… m-ai aştepta?

Dacă toată lumea ar fii la fel… ţi-ai aduce aminte de mine?

Dacă ar ploua mereu… aş putea desena curcubeul?

Dacă fiecare secundă ar spune o poveste… aş recunoaşte-o pe a ta?

Dacă ar exista doar pâine şi circ… mi-ai vinde fericirea?

Dacă somnul te-ar aduce aproape… ai vrea sa te mai trezeşti?

Dacă nu ar exista amintiri… m-ai recunoaşte?

O săptămână foarte productivă relaţional. Aş putea spune că devin expertă. Am luat prânzul în fiecare zi. Eu în oraş, el la cantină. Apoi ne-am plimbat seara. Eu prin centru, el prin regie. Azi am fost la film: eu acasă, el în mall. Am vorbit la telefon ore întregi: eu cu prietenele, el cu şefii. Iar acum o să dormim: eu în Piteşti, el în Bucureşti. Probabil e secretul unei relaţii lungi şi fericite. Întreg textul este um pamflet şi trebuie tratat ca atare. Probabil o să dorm pe canapea pentru postul ăsta. Noroc că nu avem una.

Pe tărâmul realităţii viaţa decurge normal se pare, spre banal chiar. Am venit să mai dau o geană prin lumea muritorilor care cred că fericirea va veni imediat după ce vor încheia afacerea vieţii, vor câştiga la loto sau îşi vor întâlni sufletul pereche, prin lumea celor care uită să trăiască azi de frica zilei de mâine. Feţele plicitisite sunt aceleaşi doar hainele s-au schimbat. Şi când te gândeşti că totul e trecător… până şi pardesiele au dispărut şi erau cele mai elegante.

Cu nerecunoştinţa caracterisitcă, blamez încă o dată dimineţile înorate pentru dispoziţia mea şi aştept ziua în care răsăritul mă va trezi în braţele tale într-o cameră cu ecouri surde şi fără perdele.

Meditaţiile de joi dimineaţa – alături de o cafea rece şi sleită nu sunt dintre cele mai productive. Gânduri multe, gânduri proaste, gânduri răvăşite se adună în mintea mea înceţoşată de nestare, nesomn, neînţelegere, nefericire şi toate celelalte ne-uri neauzite dar gândite, nespuse doar murmurate.

Şi încep să mă gândesc la motive pentru care m-am trezit în dimineaţa asta. Şi mă gândesc că mă gândesc. Atât. Nu îmi vine în minte niciunul plauzibil şi care să fi meritat efortul de a mă da jos din pat. E evident că am făcut-o dintr-o constrângere socială. Dar să fie doar atât? M-am transformat într-un automatism care nu mai pune întrebări pentru că răspunsurile întârzie să vină, nu mai zâmbeşte înaintea feţelor inexpresive, vorbeşte cu voce scăzută când nimeni nu ascultă, mănâncă din teama de inaniţie şi merge din inerţie.

Dar din nou.. de ce m-am trezit în dimineaţa asta? Trebuie să găsesc minim un motiv plauzibil sau altfel voi fi realmente dezamăgită de autopsia unei idei fără concluzie.
Cu siguranţă nu am făcut-o ca să văd dacă azi e soare. Nici măcar nu m-a interesat vremea. Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, atunci află că discuţia despre vreme e cea mai jenantă şi refuz să o port cu mine însămi. Nu am făcut-o nici ca să văd dacă mi-a furat cineva hârbu care nu se închide şi are cheile în contact cu bileţelul (vezi că nu prea merge ambreiajul).

Dar tu de ce te-ai dat jos din pat azi?