Poate o sa plec, o sa imi lichidez contul cu toate problemele de luni dimineata. O sa iti las micul dejun pe masa, cafeaua in ceasca ciobita si tricoul preferat pe umeras. O sa iti curat pantofii pentru sedinta de maine, o sa programez menajera pe care nu vrei sa o angajam pentru zilele de miercuri si duminica, vizitele la dentist sunt trecute cu verde iar cumparaturile in coloana a doua.

Dar zambesc si acum in timp ce gandurile asta necunoscute imi umplu incet mintea. Suntem doar doi straini intr-o masina incapatoare cu muzica prea tare in dimineata asta. Daca am sta sa ne ascultam probabil am intelege ca si tacerea e un raspuns si poate ca cel mai bun dintre toate. Dar nu avem timp pentru asta. Suntem prea grabiti sa ajungem undeva. Grabiti ne trezim, grabiti alergam spre serviciu, grabiti lucram, grabiti ne indreptam spre casa, grabiti dormim, grabiti ne iubim…. Nu stiu de ce si unde dar mi-am pierdut zambetul intre mormane de vase in chiuveta, haine necalcate, nervi sensibili, replici pline de tact, mailuri interminabile, unghii fucsia si trafic infernal.

Buna dimineata!

Sunt ca in pilda cu broscuta, singura care a reusit sa ajunga pe munte si asta pentru ca era surda. Ei bine, eu sunt autista si fug de schizofrenia asociata geniului. Nu sunt frumoasa daca frumusetea inseamna spoiala pe un ten tern in culori vinetii sub care nu se ascunde nimic altceva decat gol. Nu sunt nici macar placuta daca asta inseamna sa rad la glumele teatrale fara umor sau substrat. In ritmuri de chitara neacordata inca dansez nemurirea stangaci in sosete rupte si stiu ca ma reintorc in etern razand sfindator in fata oricui ma contrazice. Pana atunci ne jucam iubirea intr-o ceasca mare, mare de cafea si ne vindem fericirile trei la un leu precum o precupeata obosita care vrea sa termine si ultima gramajoara ca sa isi odihneasca mainile ciubotite de urzici.

Nu suntem intr-o drama ci doar intr-o comedie prost inteleasa!

O răcoare letargică pe care nu o găsesc câtuşi de puţin liniştitoare îmi vorbeşte despre o melodie pe care o fredonam cu voci stinse şi ochi închişi. Iar monologul meu e o insultă la adresa pragmatismului cu care obişnuiam să mă laud în nopţile prea lungi de vară.

Probabil valurile se parg cu un motiv anume, neînţeles încă, iar tu nu poţi să ma ignori crezând că ai aflat totul despre mine. E o minciună frumoasă pe care uneori te las să o crezi. Nu era perioada noastra acum si nici aici. Nu trebuia să fie aşa. Ne-am pierdut printre drumuri lungi, drumuri înzăpazite şi gânduri redundante ale dimineţilor acre şi gri, într-un dans bezmetic al neştiutorilor care se cred îndrăgostiţi. Din nou bagaje…îmi trăiesc viaţa în trolare ticsite de amintiri şi plec lăsând cuvinte neutre spuse cu bun-simţ. Nu am inventat încă cele mai potrivite cuvinte pentru desparţire şi ca atare le folosesc pe  ale altora, uzate de mii înaintea mea. Nu suntem dependenţi. Cine, noi? Noi suntem liberi cum am fost şi înainte să ne cunoaştem. O pasageră linişte face locul murmurelor şoptite pe un fundal slab luminat în care ne animăm rolul prost scris dar şi mai prost jucat în care ma simt sociofobă şi suntem străini perfecţi.

Avem bone, substitut de parinţi şi cămine cu program prelungit pentru a compensa timpul cu copiii. Avem opţiuni rapide de mesaje la telefoane pentru că am uitat să scriem scrisori. Avem cafea instant pentru că nu ne place să aşteptăm. Avem feed-uri pentru toate veştile rele care trebuie să circule repede. Avem calmante şi antidepresive pentru toate stările anxioase.  Nu suportăm să fim singuri motiv pentru care s-au inventat cluburile, barurile şi toate locurile de socializare inutilă.

Logica dezarmantă face uzura somnolenţei mele. Aşa că închin un toast pentru sunetul liniştii care îmi invadează pupilele şi închid ochii obosiţi de frivolităţile trecătoare. Şi pentru că nu pot să fiu umilă atunci o să fiu consecventă, pentru că nu pot să fiu religioasă atunci o să fiu spirituală, pentru că nu pot să fiu alta mă voi reinventa în fiecare zi,  pentru că nu pot sa fiu lângă tine atunci nu o să mai fiu deloc.

Iar amintirea rugăciunior prefabricate reclamă speranţa unor zâmbete sardonice în locul celor autentice. Sunt peste tot, sunt cei de lângă tine. Sunt ochii înceţoşaţi peste ziarele cu titluri aberante de pe scaunele albastre din metrouri. Sunt urechile cu căşti ce nu aud glasul singurătăţii de prea mult bas. E ecoul ridicol ce se naşte în mintea zgomotoasă a absenţei. Sunt panourile luminoase ce vor să îţi vândă fericirea. Sunt rujurile stridente ce vor să alunge singurătatea buzelor.

Iar metafizic vorbind – nimeni nu are nimic. Până când uiţi că ai uitat. În reverii schilodite îmi compun monologul şi prefer oricând paranoia în locul depresiei, iadul în locul raiului, taxiurile în locul tramvaielor şi busolele în locul magneţilor de bucătărie. Aşa că sorb molcom şi cu mişcări nedefinite din cafeaua de luni dimineaţă în timp ce paşii inerţi mă poartă spre firme corporatiste cu reguli fixe şi zile de luni aberante la fel ca redundanţa ideilor mele.