As vrea sa scriu despre nimic dar nu-mi gasesc cuvintele, in incercarea de-a lasa in urma ceva ce merita povestit.

As scrie despre viata dar ma gandesc ca ea a ajuns deja o scuza prea banala pentru a strange obiecte si nimic altceva. Traim vieti marunte intr-o periferie oarecare, la marginea orizontului si la limita imaginatiei, construind propria poveste fabricata din blocuri inalte, scaune rotative, miros de xerox si functionare acre, cozi intregi de oameni sluti asteptand ceva – si toate astea pentru a strange cat mai multe obiecte fara sa ne mai gandim daca le meritam. Poate ca singurul motiv pentru care mergem la serviciu dimineata e ca ne ingrozeste ce s-ar intampla daca s-ar opri.

Din dorinte maniacale am ajuns sa confundam creativitatea cu lista de cumparaturi, relatia cu filmul mut de vineri seara si umorul cu dezmatul psihedelic. Iar a cumpara nu inseamna a crea!

Si toate momentele astea sunt incadrate frumos in fotografie fara rama din cutia de pantofi ascunsa in debaraua prafuita. Cu totii avem cel putin una. Si ma minunez si acum cata naivitate e in acele poze, in care, pentru o secunda credeai ca stii totul iar in momentul ala viitorul era necunoscut si departe, capabil sa te raneasca abia cu mult mai tarziu.

Daca s-ar trezi macar cineva sa vada ce se-ntampla, ma gandesc ca poate ne-ar da de veste si noua, celor care inca mai stam la cozi interminabile in supermarketuri cu cosurile pline de sentimente refulate si frustrari ascunse in batoane de ciocolata. Pentru ca e mai usor asa decat sa spunem vreodata ce ne deranjeaza. Nu am vrea sa ne ranim sensibilul orgoliu ci mai degraba sa devenim obezi, acumuland doua sau trei evenimente rasarite intr-o viata intreaga, care sa inchege, poate, la sfarsit, o poveste pe care cineva ar gasi-o cat de cat interesanta.

Nu iei nimic cu tine, cand pleci – asa ca: de ce te straduiesti sa aduni atatea? Totul e pe fuga si mereu ne grabim ingrozitor sa ajungem in alta parte decat unde ne aflam acum. De parca acolo s-ar intampla ceva profund marcant si noi am lipsi de la singura chestie care ne-ar putea defini ca si persoane.

Asa ca opreste-te o secunda din alergatura asta fara rost si adu-ti aminte cand a fost ultima oara cand ti-ai invitat parintii in oras la o cina, cand ai plans de fericire si cand ai amutit de uimire, cand te-ai uitat la tine si ai fost cu adevarat multumit de ceea ca ai vazut, cand ai facut ceva doar pentru tine cu emotie egoista si satisfacuta, cand ai facut ceva pentru altii cu daruire, speranta si fara sa astepti nimic in schimb? Cand te-ai bucurat, pur si simplu ca esti aici si acum?

Imi amortesc mainile pe usa, cuvintele in piept si cele trei suvite ravasite pe frunte in incercarea de a ma-ntoarce de unde n-am plecat niciodata, de fapt. Probabil nici nu voi stii daca am ajuns atata timp cat nu stiu ce caut.

Dar hai sa inversam rolurile azi, dragul meu: voi pune eu intrebarile  precum un dascal nescolit, iti voi fuma pasiv gandurile si ma voi indragosti prin autosugestie. Nu caut raspunsuri in mintea ta fragmentata de o logica bizara si nu iti cer sa ma faci fericita. Daca ai fi putut, te-ai fi facut pe tine primul.

Si ma intorc la ce spunea Paler, pe vremea cand credeam ca le stiu pe toate:

“Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva”.

Probabil ca ne vom mai intalnit candva..

Iar daca ai adormit inaintea mea, inseamna ca am ramas singura aici. Si fac un pas inapoi pentru regrete, inca unul pentru cuvintele nespuse si ultimul pentru amenintarea cu aplauzele unui public restrans care se mijeste cu atata zgarcenie sa mi le ofere.

Nu ma identific cu mine si nici nu te judec pe tine ci doar imi sorb molcom din cafeaua ce ascunde povestea unei alte vieti. Cea in care nu ne cunosteam si nu aveam de indeplinit o karma nedreapta. Lumea de apoi se termina acum si incepe cu mine in fiecare dimineata somnoroasa in care ma trezesc in realitatea ta, precum un actor neinteles ce inca mai crede ca lumea a fost inventata special pentru el.

Rad zgomotos in zilele ploioase si cred in magia oarba ca si mine atunci cand ignor evidentul. Saruta-ma pe frunte ca si cand nu stiu nimic si imbraca-ma in camasa de forta in care devin neputincioasa.  La un pahar inalt cat ego-ul meu inabusit as vrea sa vorbim frivolitati si sa radem zgomotos incercand sa uitam un gol ametitor ce incepe la fiecare sfarsit de fraza.

Unde esti? – Aici!

Cat e ceasul? – Acum!

Ce esti? Clipa asta!

Nu-mi cere sa am constiinta deoarece am tocit-o si peticit-o de atatea ori inaintea ta incat a ramas doar un crampei scamosat. Hai sa jucam jocul asta iar si iar…si sa nu spunem niciodata ce simtim. Pentru ca asta ne-ar rani prea mult sensibilul orgoliu. Sa ardem inca o flacara violet in numele iubirilor apuse, sa ridicam un steag al pacii in numele razboaielor purtate si sa ne retraim existenta de o infinitate de ori deoarece nu reusim sa depasim cele mai inutile sentimente.

Nu incerca sa imi urmaresti firul logic deoarece nu am unul. In schimb, pentru prima oara, inchide ochii si intelege cu inima ciubotita de prea multa caldura sau prea putina nicotina. Scrii linii de cod perfecte fara sa intelegi ca iubirea nu se numara printre ele… poate pentru ca nu s-a inventat inca ecuatia care sa iti zdruncine argumentele rationale. O sa iti cumpar dagostea cu o cafea ieftina iar tu imi vei spune in fiecare dimineata ca sunt frumoasa… Nu exista magie ci doar foarte buni scamatori.

Eu? Sunt fericita prin definitie dar astazi doar imi este cald.

Poate o sa plec, o sa imi lichidez contul cu toate problemele de luni dimineata. O sa iti las micul dejun pe masa, cafeaua in ceasca ciobita si tricoul preferat pe umeras. O sa iti curat pantofii pentru sedinta de maine, o sa programez menajera pe care nu vrei sa o angajam pentru zilele de miercuri si duminica, vizitele la dentist sunt trecute cu verde iar cumparaturile in coloana a doua.

Dar zambesc si acum in timp ce gandurile asta necunoscute imi umplu incet mintea. Suntem doar doi straini intr-o masina incapatoare cu muzica prea tare in dimineata asta. Daca am sta sa ne ascultam probabil am intelege ca si tacerea e un raspuns si poate ca cel mai bun dintre toate. Dar nu avem timp pentru asta. Suntem prea grabiti sa ajungem undeva. Grabiti ne trezim, grabiti alergam spre serviciu, grabiti lucram, grabiti ne indreptam spre casa, grabiti dormim, grabiti ne iubim…. Nu stiu de ce si unde dar mi-am pierdut zambetul intre mormane de vase in chiuveta, haine necalcate, nervi sensibili, replici pline de tact, mailuri interminabile, unghii fucsia si trafic infernal.

Buna dimineata!

Sunt ca in pilda cu broscuta, singura care a reusit sa ajunga pe munte si asta pentru ca era surda. Ei bine, eu sunt autista si fug de schizofrenia asociata geniului. Nu sunt frumoasa daca frumusetea inseamna spoiala pe un ten tern in culori vinetii sub care nu se ascunde nimic altceva decat gol. Nu sunt nici macar placuta daca asta inseamna sa rad la glumele teatrale fara umor sau substrat. In ritmuri de chitara neacordata inca dansez nemurirea stangaci in sosete rupte si stiu ca ma reintorc in etern razand sfindator in fata oricui ma contrazice. Pana atunci ne jucam iubirea intr-o ceasca mare, mare de cafea si ne vindem fericirile trei la un leu precum o precupeata obosita care vrea sa termine si ultima gramajoara ca sa isi odihneasca mainile ciubotite de urzici.

Nu suntem intr-o drama ci doar intr-o comedie prost inteleasa!

O răcoare letargică pe care nu o găsesc câtuşi de puţin liniştitoare îmi vorbeşte despre o melodie pe care o fredonam cu voci stinse şi ochi închişi. Iar monologul meu e o insultă la adresa pragmatismului cu care obişnuiam să mă laud în nopţile prea lungi de vară.

Probabil valurile se parg cu un motiv anume, neînţeles încă, iar tu nu poţi să ma ignori crezând că ai aflat totul despre mine. E o minciună frumoasă pe care uneori te las să o crezi. Nu era perioada noastra acum si nici aici. Nu trebuia să fie aşa. Ne-am pierdut printre drumuri lungi, drumuri înzăpazite şi gânduri redundante ale dimineţilor acre şi gri, într-un dans bezmetic al neştiutorilor care se cred îndrăgostiţi. Din nou bagaje…îmi trăiesc viaţa în trolare ticsite de amintiri şi plec lăsând cuvinte neutre spuse cu bun-simţ. Nu am inventat încă cele mai potrivite cuvinte pentru desparţire şi ca atare le folosesc pe  ale altora, uzate de mii înaintea mea. Nu suntem dependenţi. Cine, noi? Noi suntem liberi cum am fost şi înainte să ne cunoaştem. O pasageră linişte face locul murmurelor şoptite pe un fundal slab luminat în care ne animăm rolul prost scris dar şi mai prost jucat în care ma simt sociofobă şi suntem străini perfecţi.

Avem bone, substitut de parinţi şi cămine cu program prelungit pentru a compensa timpul cu copiii. Avem opţiuni rapide de mesaje la telefoane pentru că am uitat să scriem scrisori. Avem cafea instant pentru că nu ne place să aşteptăm. Avem feed-uri pentru toate veştile rele care trebuie să circule repede. Avem calmante şi antidepresive pentru toate stările anxioase.  Nu suportăm să fim singuri motiv pentru care s-au inventat cluburile, barurile şi toate locurile de socializare inutilă.

Logica dezarmantă face uzura somnolenţei mele. Aşa că închin un toast pentru sunetul liniştii care îmi invadează pupilele şi închid ochii obosiţi de frivolităţile trecătoare. Şi pentru că nu pot să fiu umilă atunci o să fiu consecventă, pentru că nu pot să fiu religioasă atunci o să fiu spirituală, pentru că nu pot să fiu alta mă voi reinventa în fiecare zi,  pentru că nu pot sa fiu lângă tine atunci nu o să mai fiu deloc.

Iar amintirea rugăciunior prefabricate reclamă speranţa unor zâmbete sardonice în locul celor autentice. Sunt peste tot, sunt cei de lângă tine. Sunt ochii înceţoşaţi peste ziarele cu titluri aberante de pe scaunele albastre din metrouri. Sunt urechile cu căşti ce nu aud glasul singurătăţii de prea mult bas. E ecoul ridicol ce se naşte în mintea zgomotoasă a absenţei. Sunt panourile luminoase ce vor să îţi vândă fericirea. Sunt rujurile stridente ce vor să alunge singurătatea buzelor.

Iar metafizic vorbind – nimeni nu are nimic. Până când uiţi că ai uitat. În reverii schilodite îmi compun monologul şi prefer oricând paranoia în locul depresiei, iadul în locul raiului, taxiurile în locul tramvaielor şi busolele în locul magneţilor de bucătărie. Aşa că sorb molcom şi cu mişcări nedefinite din cafeaua de luni dimineaţă în timp ce paşii inerţi mă poartă spre firme corporatiste cu reguli fixe şi zile de luni aberante la fel ca redundanţa ideilor mele.