Ma duc spre casa…dar eu nu stiu unde este casa mea!

Iar acolo ce ma asteapta? Ma asteapta un frigider gol, deoarece de 2 zile imi mazgalesc inutil incheieturile mainilor sa cumpar paine macar. Ma asteapta o camera rece deoarece am uitat inchisa minunata centrala. Ma asteapta o apa la fel de rece precum picaturile care imi asudeaza fruntea invelita intr-o gluga ce imi acopera jumatate din fata. Probabil mai lipsea o pisica sau poate doua pentru a reintregi peisajul ‘frumoasei fete singure’.

Insa paradoxal, nu m-am simtit singura nicio clipa. Cu un amestesc perfect de cantitate ingrijoratoare de inghetata si topping, cu cateva cuburi de cicolata langa mine, cu perna moala si asternuturile proaspete m-am afundat in cea mai placuta lectura si am petrecut o seara perfecta cu mine insami. Iar veioza cu un iz antic si de o teatralitate incredibila imi zambea enigmatic dintr-un colt indepartat al camerei mari cu pereti stacojii. Am adormit zambind in timp ce mintea imi rememora un banc sec:

O tipa intr-un supermarket isi aseaza produsele pe banda rulanta: O banana, o portocala, un litru de lapte, o paine, o rosie. Casierul ii zambeste si o intreaba: esti singura, asa-i? La care ea, fastacindu-se ii raspunde: Da, cum ti-ai dat seama? – Pentru ca esti groaznic de urata!

Si ce face o juna artista la inceput de cariera in marele oras care uneori mai si doarme? Urmeaza sa imi dau sema in fiecare zi…

In prima parte, Inceputul, amandoi sunt in perioada de cunoastere si tatonare… o luna de miere prelungita in care trebuie sa iti amuzi partenerul, sa fii fascinant si charismatic, cel mai tare din parcare. In perioada asta de obicei te strigi pe nume pentru ca nu stii sigur daca celui in cauza i s-ar potrivi alintul de ‘pui, mamitica, stapane, cioculet’ sau mai rau, sa nu cumva sa-l fi folosit precedentul. Prin urmare ii spui simplu pe nume. Nu ai cum sa gresesti in momentul in care soptesti plin de iubire si tremur in voce: ’vaai, ce patratele fascinante ai Stanica’!

Din pacate trece repede si intram in stadiul al II-lea al relatiilor, cel in care incepe prosteala. Marea prosteala. Simplul nume nu mai este suficient, asa ca pentru a denota iubirea dusa la paroxism pe care i-o porti trebuie sa il alinti cumva. Stupid, in general. Si incepi cu diminutive si terminatii cu ‘utz’ (cucutz, mamutz, tatutz, puiutz, chiflutz). Pentru fandositi exista intotdeauna termenele imediat inlocuitoare: regina-noptii-si-a-sufletului-meu, tulburatorul-viselor-mele, aerul-pe-care-il-respir (acompaniat de restul frazei “….da-mi si mie painea”), frumusete-inegalabila (“..ai spalat wc-ul azi?”), ravisantul-clipelor-mele-pe-care-le traiesc-pentru-ca-tu-existi (“..spala-mi si mie sostele”).

Ultimul stadiu, despartirea- momentul  in care sunt folosite jargoane pentru a evidentia dispretul si ura fata de persoana pe care 5 minute mai devreme o venerai.  Reversul medaliei este subliniat prin finetea termenilor ‘retardat imputicos dependet de mama’, ‘pulifrici imbecil’, ‘rahar cu ochi’, ‘coate goale’, ‘stafilococ supuros’, si lista poate continua.

Chiar si dupa mult timp de la despartire, numele nu mai este rostit si nici relevant, ci semnificatia persoanei in viata noastra. Nu este Nicu, ci ‘prostu ala de la tara care nu avea nici izmene pe el’; Care Ion? Aaa…’prapaditul cu inceput de chelie’; Vasile – ‘impotentul cu pretentii de intelectual’,  X-uleasca -’obeza cu par pe maini si cos in barbie care m-a parasit, oricum era urata, nici nu imi placea de ea dar am stat cu ea la vraja’.

Prin urmare… de ce avem nevoie de nume? Pentru cateva momente de glorie?

Moving in nu e atât de simplu precum sună. Partea cu mutatul, convieţuirea în cuplu, delegarea responsabilităţilor casnice, cine ia dulapul de sus, cine lasă capacul cum, cine face cafeaua de dimineaţă, cine pregăteşte micul dejun, unde sunt şosetele mele, cine ajunge primul de la serviciu cumpără pâine… sunt lucruri importante în viaţa în doi.

Bed for love e deocamdată o saltea iar restul urmează să îl umplem cu multă imaginaţie, dragoste cât curpinde, zâmbete de fericire şi noi doi. E tot ce am nevoie şi tot ce contează.

Aşa că se ia una bucată fată ţinută în puf care crede că „mop” e jargonul de la „miop” şi supa la plic e invenţia secolului, care consideră că este o artistă neînţeleasă şi preferă totuşi firmele corporatiste, care strâmbă din nas la ideea de curăţenie de duminică şi se pune lângă una bucată băiat care crede că mămăliga se face după un algoritm exact de ingrediente programate genetic – iar rezultatul urmează să îl aflăm.

Aşa că înclin paharul pentru următoarele truisme relaţionale, feminisme exagerate şi ore la psihanalist. Am zis!