Poate o sa plec, o sa imi lichidez contul cu toate problemele de luni dimineata. O sa iti las micul dejun pe masa, cafeaua in ceasca ciobita si tricoul preferat pe umeras. O sa iti curat pantofii pentru sedinta de maine, o sa programez menajera pe care nu vrei sa o angajam pentru zilele de miercuri si duminica, vizitele la dentist sunt trecute cu verde iar cumparaturile in coloana a doua.

Dar zambesc si acum in timp ce gandurile asta necunoscute imi umplu incet mintea. Suntem doar doi straini intr-o masina incapatoare cu muzica prea tare in dimineata asta. Daca am sta sa ne ascultam probabil am intelege ca si tacerea e un raspuns si poate ca cel mai bun dintre toate. Dar nu avem timp pentru asta. Suntem prea grabiti sa ajungem undeva. Grabiti ne trezim, grabiti alergam spre serviciu, grabiti lucram, grabiti ne indreptam spre casa, grabiti dormim, grabiti ne iubim…. Nu stiu de ce si unde dar mi-am pierdut zambetul intre mormane de vase in chiuveta, haine necalcate, nervi sensibili, replici pline de tact, mailuri interminabile, unghii fucsia si trafic infernal.

Buna dimineata!

Si ce fac atunci cand ma apuca dorul de duca? Plec. Nu stiu unde sau de ce, daca ma intorc sau nu, dar imi fac bagajele si plec. Pe strazi inguste ale oraselor mari pasesc ca si cum am mai trait acolo, iar sentimente familiare ma incearca cand privesc noul. E explicabil oare?

Rad galagios si imi place culoarea unghiilor mele in soare sau pe pielea ta. E o dulce, dulce amnezie de care sufar uneori pentru a ma proteja de incidenta gandurilor haotice care tropaie nesimtit in mintea mea.

Si pana sa ma intorc rememorez locuri, fapte, oameni, cuvinte, momente… placute la fel ca zambetul meu incurcat cand nu vorbim aceeasi limba.

Despre ce vroiam sa scriu oare? Nu mai stiu si nici nu mai conteaza in timp ce degetele ascutite imi alearga pe o tastatura incomoda ce nu imi asculta comenzile. A, da.. vroiam sa scriu despre primavara. Si despre iubire, cred…. nu mi-a iesit, asa-i?

O răcoare letargică pe care nu o găsesc câtuşi de puţin liniştitoare îmi vorbeşte despre o melodie pe care o fredonam cu voci stinse şi ochi închişi. Iar monologul meu e o insultă la adresa pragmatismului cu care obişnuiam să mă laud în nopţile prea lungi de vară.

Probabil valurile se parg cu un motiv anume, neînţeles încă, iar tu nu poţi să ma ignori crezând că ai aflat totul despre mine. E o minciună frumoasă pe care uneori te las să o crezi. Nu era perioada noastra acum si nici aici. Nu trebuia să fie aşa. Ne-am pierdut printre drumuri lungi, drumuri înzăpazite şi gânduri redundante ale dimineţilor acre şi gri, într-un dans bezmetic al neştiutorilor care se cred îndrăgostiţi. Din nou bagaje…îmi trăiesc viaţa în trolare ticsite de amintiri şi plec lăsând cuvinte neutre spuse cu bun-simţ. Nu am inventat încă cele mai potrivite cuvinte pentru desparţire şi ca atare le folosesc pe  ale altora, uzate de mii înaintea mea. Nu suntem dependenţi. Cine, noi? Noi suntem liberi cum am fost şi înainte să ne cunoaştem. O pasageră linişte face locul murmurelor şoptite pe un fundal slab luminat în care ne animăm rolul prost scris dar şi mai prost jucat în care ma simt sociofobă şi suntem străini perfecţi.