FHeM » iluzie

Pentru că e luni

Emm — Mon, 30 Nov 2009 09:29:56 +0000

Destine fugare ale marelui oraş, tocite de umbre anonime şi praf, se împletesc pentru a forma chipuri plictisite ale celor ce nu mai zâmbesc şi urmează agale drumul prestabilit. Nu pune întrebări! – se pare că e deviza.

Iar amintirea rugăciunior prefabricate reclamă speranţa unor zâmbete sardonice în locul celor autentice. Sunt peste tot, sunt cei de lângă tine. Sunt ochii înceţoşaţi peste ziarele cu titluri aberante de pe scaunele albastre din metrouri. Sunt urechile cu căşti ce nu aud glasul singurătăţii de prea mult bas. E ecoul ridicol ce se naşte în mintea zgomotoasă a absenţei. Sunt panourile luminoase ce vor să îţi vândă fericirea. Sunt rujurile stridente ce vor să alunge singurătatea buzelor.

Iar metafizic vorbind – nimeni nu are nimic. Până când uiţi că ai uitat. În reverii schilodite îmi compun monologul şi prefer oricând paranoia în locul depresiei, iadul în locul raiului, taxiurile în locul tramvaielor şi busolele în locul magneţilor de bucătărie. Aşa că sorb molcom şi cu mişcări nedefinite din cafeaua de luni dimineaţă în timp ce paşii inerţi mă poartă spre firme corporatiste cu reguli fixe şi zile de luni aberante la fel ca redundanţa ideilor mele.

Atitudine II

Emm — Mon, 27 Jul 2009 07:13:00 +0000

E ca un sketch prost al unui artist de mâna a doua. E povestea scrisă în grabă pe un peron al gării al cărei nume nu-l mai ştiu. Era un chioşc la care oamenii beau bere neagră şi se uitau absenţi la vagoane! E privirea ei insensibilă în timp ce bate un ritm de neînţeles cu unghiile perfecte în noptiera franţuzească. Iar pentru zâmbetul de dimineaţă te zbaţi să îi pui lumea la picioare deşi nu ţi-a cerut decât un banal pahar cu apă plată Evian.

Nu termină niciodată frazele care încep cu „Mi-ar plăcea…” sau „Mi-aş dori…” ca şi cum ar ascunde o durere prea mare, înăbuşită de aerul fatidic al dorinţelor şoptite.
Nu uită, nu iartă, nu face concesii, nu priveşte înapoi, nu plânge, nu are amintiri sau regrete, dorinţe refulate sau blocaje mentale, iar când pleacă îţi ia sufletul cu ea. Eşarfa de un roz nevrotic pe care o lasă în urmă va ascunde tăcerile şi va spăla păcatele.

Iar pentru o secundă îţi aduci aminte că nu vroiai în ziua aia să mergi în barul ăla blestemat, că nu trebuia să o cunşti atunci sau poate niciodată, că puteai să treci prin viaţă fără experienţa asta iar acum somnul era mai uşor, melodiile aveau alt înţeles, reclamele erau simple reclame, parfumurile treceau insesizabile, genţile rămâneau simple accesorii feminine inutile, berea cu lămâie ar fi fost prea soft pentru gustul tău şi raionul cu semipreparate ţi-ar fi fost indiferent.
Poate de aceea se termină întâmplările înainte de a se termina timpul

Şi am uitat să uit

Emm — Mon, 20 Jul 2009 15:54:00 +0000

Sunt sentimente alterate, uitate în cufărul ponosit cu amintiri. E căldura halucinantă care ne face să ne pierdem raţiunea. Eşti tu, care uiţi că mă iubeşti şi încerci să îmi vinzi fericirea neştiind că nu dau doi bani pe ea. Sunt regretele înăbuşite şi gesturile fade care trădează superficialitate. E ultima ţigară pe care nu am mai fumat-o. E noaptea în care am uitat să dorm, privindu-te.

E conturul siluetei impregnat în şoapta de dinaintea plecării. E blestemata zi de duminică pe care am ajuns să o urăsc pentru că am senzaţia că mi te duce prea departe. Sunt visele pe care nu am avut timp să le trăiesc..timpul nu a fost niciodată de partea mea, se pare. Sunt tăcerile asurzitoare care îmi inundă timpanul cu ţipete de ajutor, dar pe care tu nu le auzi. E regula celor 3 secunde pe care nu am inventat-o încă. E cafeaua care s-a răcit şi lumânarea care s-a stins aşteptându-te. Sunt telefoanele pe care nu le-am făcut, mesajele pe care nu le-am scris şi toate celelalte cuvinte pe care nu ni le-am spus.

Sunt cadourile pe care nu le-am trimis la timp, apoi nu le-am trimis deloc. Sunt florile care nu au mai ajuns la destinaţie. Sunt urările nespuse şi condoleanţele murmurate.
Sunt lacrimile nevărsate la timp, apoi nevărsate deloc.
Sunt zilele care trec anost pe lângă mine, apoi zilele care nu mai trec deloc.
Sunt scuzele în care nu crezi, promisiunile pe care nu le îndelineşti, cântecele nefredonate şi toate răsăriturile ratate.

Sunt tot ceea ce puteam să fiu şi nu îmi mai pasă…ferice de mine că nu-s prea fericită!