Grăbiţi, somnoroşi, cu pantofii ăia buni ce se vor serioşi şi eleganţi dar noroiul de pe talpă produce un mic dezechilibru în ritmul lor alert de sprint matinal, toată lumea se îndreaptă spre birou. Locul în care îţi petreci jumătate din zi gândindu-te că nu îţi doreşti să fii acolo.
Momentul culminant este când toată gloata de oameni dornici să soarbă din cafeaua neagră şi chioară şi să stea 8 ore pe un scaun în faţa monitorului, se înghesuie în faţa lifturilor. Sunt două la număr şi destul de mici. Cu deviza în frunte „te uiţi ca viţelu la poarta nouă”, stăm cu toţii în faţa unor uşi metalice. Mereu mi-am dorit să spun „Sesam, deschide-te!” în momentul în care uşile chiar trebuie să se deschidă şi apoi să bag un zambet a la Mr. Bean de satisfacţie superioară asupra rasei evoluate insuficient. Dar nu o fac, bineînţeles. Oamenii nu îmi înţeleg umorul!

Partea hilară constă în deschiderea uşilor pentru a permite accesul în interior şi transportul către destinaţie. PAUZĂ! Nimeni nu mai vorbeşte nimic. Nu se mai dezbate niciun subiect. Stăm cu toţii orientaţi către uşi, cu mâinile frumos aşezate pe lângă corp, cu faţa plictisită ne intrăm în roluri. Mă regăsesc în liniştea asta…mă „revergorează”, dar din nefericire se găseşte aproape întotdeauna un cretin care să spargă gheaţa cu remarca „o să fie cald azi dom’le..cald, cald…au anunţat ăştia de dimineaţă la radio. Nu se mai poate aşa ceva…ce să ne mai facem?”.

În zilele cu adevărat proaste, idiotul nu poartă un simplu monolog de câteva replici insipide ce nu ar fi apreciate în niciun teatru ieftin, de duzina mahalalei ci primeşte şi feed -back din partea unei voci anonime, de obicei chiar din spatele tău, ce simte nevoia să îl lingă în cur pe cel cu vremea, crezând astfel că acesta o să îi releve marile mistere ale lumii şi răpunsul la întrebarea „what is the purpose of meaning?”. Dar asta nu se întâmplă, şi mă vad captivă într-o discuţie atât de aberantă încât instinctele mele ucigaşe ies la suprafaţă şi îmi imaginez scenarii care l-ar face gelos chiar şi pe un regizor de filme horror.

Timpul se dilată, iar cele 3 etaje mi se par interminabile! Ajunsă la destinaţie scrâşnesc un formal salut de despărţire către coliftierii mei însoţit de un „sper să muriţi” tuşit sonor şi mă jur că în următoarea dimineaţă o să aleg scările. Păi nu? Păi da..