Pielea îmi capătă o culoare vineție cu dungi roșiatice ce prevestesc începutul unui îngheț. Iar tremurul sacadat îmi reamintește că sunt doar umană. Banalul există pentru a-mi servi drept mărturie a zilelor ce continuă să treacă fără ritm sau sens. Așa că hai să închidem ochii și să ne mințim iar că e bine. E pragmatismul pe care mă străduiesc să îl cred. Tăcerile care se prelungesc și pauzele de cafea mă fac să uit că sunt doar tristă.
Iar uneori pur și simplu e gol.

Toată agitaţia bezmetică a luat sfârşit în liniştea nopţii, în braţele lui, desigur, cu ochii grei şi pijamale pe dos. E bine cunoscută predilecţia mea pentru somn mult, oricând şi oriunde. E chiar proverbială. Dar din necunoscut se aude sunetul venit de la porţile infernului pentru a-mi perturba somnul de frumuseţe. Bineînţeles că treaba mea s-a terminat după remarca „avem ţânţar”! Da, e treaba aia ingrată cu ţânţarii…

Restul e deja istorie: perna peste ochi, aprins lumina, căutat prin cameră, palme trosnind, înjurături pe fundal, stins lumina, aprins lumina, repetat operaţiile anterioare, exclamat victorios, revenit în pat, cules lauri. 5 minute mai târziu: cearşaful peste ochi, aprins lumina, căutat dispozitiv de ţânţari, căutat pastilă urât mirositoare pentru moartea demonilor, băgat în priză, priză arsă, scos din priză, luat perna de pe ochii mei, căutat iar bestiile, omorât cu sânge rece, împrăştiat sânge barbar pe pereţi, stins lumina. Ridicat şi subsemnata,bâjbâcâit fără sens.

Şi s-a făcut dimineaţă.