FHeM » maşină

Balans, femeie… BALANS!!

Emm — Mon, 06 Feb 2012 12:36:29 +0000

“Viata-i grea dar si femeile e oameni” – asta ar fi mott-ul meu pentru dimineata asta.

Locatie: undeva in Bucuresti, sub troiene de zapada.

Cine: eu, consortul si la macchina.

Misiune imposibila: dezghetarea si deszapezirea masinii.

Intr-o astfel de situatie, diferentele intre femei si barbati devin evident de hilare. Pentru mine comice, pentru el mai putin. Dupa o serie calduroasa de injuraturi si un dans al ploii in jurul masinii am reusit sa intram, sa o pornim si… cam atat. Nici vorba sa sara calare, mititica de ea, peste muntele de zapada orice i-am fi facut.

Eu, recunosc ca sunt un sofer de primavara-vara-toamna si cam atat. Iarna n-am cu cine, n-am cu ce, n-am unde asa ca nu ma bag, stau cuminte in dreapta. Insa cum nu avansam din fata blocului in ultimele 35 de minute am fost politicos rugata printre dintii scrasniti sa imi misc posteriorul minunat la volan pentru o procedura de maxima finete psihologica: el impinge masina, eu accelerez.

“Simplu!” mi-am spus in timp ce ma asezam darza pe scaun. Un, doi siiiii zbrrrrr hrrrrrr crrr.. nimic! El imi mentioneaza finut cu vreo 80 de decibeli sa fac si eu, ca omu’ un “balans”. Nu am stiut ce e ala balans insa am intuit ca trebuie sa fie o miscare similara cu cea sugerata de catre Salam fetelor valabile, doar ca probabil se aplica la masina care trebuie sa isi miste fundul ‘in sus si in jos’. Dar cum nu sunt o initiata in astfel de miscari pe sistem, nu mi-a iesit balansul decat pe jumatate. Hrr, brr, crrr din nou, moare motorul, sare zapada in toate directiile, situatie se incinge, apar aburi la orizont si primesc din nou frumoasa invitatie “Balans, femeie… balans!!”… d’apoi am tot facut la balans vreo 10 minute pana am iesit de tot din troianul fermecat. A durat ceva insa cel putin am invatat o lectie de viata. Care nu le are cu balansu, sa-mi spuna. Ofer meditatii

Probleme tehnice

Emm — Sun, 15 Nov 2009 10:51:15 +0000

S-a stricat. Era inevitabil şi destul de previzibil. Aşa că mă duc frumos la un nea’. Toată lumea cunoaşte cel puţin un nea’.. adică omul priceput la toate care face, desface, pune, instalează, dezinstalează, zugrăveşte. Meşter pe numele lui mic, nea’ Ion a învăţat meserie de la tatăl său, care la rândul lui a prins şpilu de la tatăl tatălui său care ştie pe cineva de mai repara câte una alta. Atelierul aduce mai degrabă cu un garaj ponosit cu tablă verzuie de mucegai şi liene în care întotdeauna am avut senzaţia că sunt ascunse cadavre.

-Să trăiţi! spun eu spăşită. Ştiţi.. am venit şi eu cu problema aceea. Nu mai merge maşina.

Nea’ Ion îşi ridică ochii din fierătaie, îşi propteşte ochelarii legaţi cu sfoară de frunte, se ridică tacticos de pe buturuga ce servea pe post de scăunel, îşi trece sinuos mână pe după ceafă şi exclamă molcom:

-Păi ce are?

-… (pauză. Nu ştiam dacă e întrebare capcană sau nu) Păi.. nu mai merge! Dacă ştiam ce are o făceam singură. Aşa am venit la dumneavoastră.

Nea’ Ion făcu câteva ture prin dreptul maşinii de parcă o curta, oprindu-se mai mult de 4 secunde lângă ţeava de eşapament pe care probabil a gasit-o destul de interesantă.

- Apăi, ce i-ai făcut?

Îmi venea să îi spun ca am o bănuială că ar fii de la unghiul bujiei sau poate sunt probleme cu scurgerile de ulei pe partea cu delcoul cauzate de o îmbinare palier ax came cu chiulasa, dar am zis să ma abţin să fac pe deşteapta şi am preferat să bag o clasică: – Nu ştiu bre, nu ştiu. Vezi şi mata ce are!

Am lăsat maşina, două ore mai târziu mă duc să o iau. Nici el nu ştie ce avea, dar a umblat pe acolo, a dat cu degetu, a suflat în chestii şi deocamdată merge. Până data viitoare…

The begining

Emm — Fri, 04 Sep 2009 08:27:00 +0000

Nu ne-am plăcut iniţial. Nu a fost dragoste la prima vedere…nici pe departe. Mai degrabă o uşoară antipatie amestecată cu amuzament şi sictir. Nu m-a atras fizic nicio secundă iar personalitatea lăsa de dorit. Nu m-am gândit că o să facă parte din viaţa mea, prin urmare nu am luat în calcul varianta începutul unei frumoase relaţii de prietenie.

Albul palid, încălţămintea murdară şi veche îmi aduceau aminte de filmele post-belice filmate cu o cameră amatoare. Întruchiparea perioadei de glorie a comunismului, flash-uri cu imagini cu pancarde naţionaliste şi un zumzăit vag cu o linie melodică horcăită erau prim-planurile înfăţişate în imaginaţia mea.

Maşina timpului cu 4 viteze! Ironia din toată mica poveste hilară e aceea că acum e a mea. Cado, cadou… da, am primi în dar maşina semi – funcţională. Nu mă deranjează faptul că nu se mai fabrică cam din anul în care m-am nascut eu, nici că are un sistem complex şi un buton numit generic de experti „şoc” (de unde şi expresia: trage şocu, trage şocu, trage şocu!!!), sau faptul că nu se închid geamurile, uşa, portbagajul, sau că nu porneşte din prima, nici măcar nu mă deranjează volanul, care e o combinatie nereuşită între tractor şi aro, şi are probleme de integrare socială după cum i-am făcut interpretarea psihologică (da, interpretarea volanului) şi refuză să se urnească din loc uneori, motiv pentru care trebuie să recurg la şantaj: nu vrei să te învârţi? – te las aici şi mă mai şi piş pe tine să te fac de râs! Tot ce mă deranjează e umorul ei zgomotos… e prea jovială – într-atât încât nu îmi aud nici gândurile în majoritatea timpului. Dar despre asta şi alte aventuri ale blondei în trafic într-un episod viitor..