E ca şi cum nu ai plecat încă. E aproape ca şi cum eşti aici. E cea mai frumoasă zi care nu se termină în bagaje pierdute prin camera întunecată de draperiile roşii pe care nu avem curaj să le deschidem pentru că ne-ar releva un adevăr de nesuportat: e luni! Aşa că îmi pun întrebarea firească: de ce să mă-mbrac când eşti lângă mine ..cu cine sa lupt, pe cine să-nfrunt când eşti lângă mine? Iar poate pe cărţile ce stau testament la capul patului se va aşterne uitarea. Oboseala mă face filozoafă iar supa la plic maestră.

Dar dimineţile crude mă irită şi mă îmbolnăvesc de somnul dulce al plecărilor. Aşa că păşesc timid pe holurile ăstea mari şi îmi aud paşii silenţios în dimineaţa asta în care miroase a ploaie de toamnă.