As vrea sa scriu despre nimic dar nu-mi gasesc cuvintele, in incercarea de-a lasa in urma ceva ce merita povestit.

As scrie despre viata dar ma gandesc ca ea a ajuns deja o scuza prea banala pentru a strange obiecte si nimic altceva. Traim vieti marunte intr-o periferie oarecare, la marginea orizontului si la limita imaginatiei, construind propria poveste fabricata din blocuri inalte, scaune rotative, miros de xerox si functionare acre, cozi intregi de oameni sluti asteptand ceva – si toate astea pentru a strange cat mai multe obiecte fara sa ne mai gandim daca le meritam. Poate ca singurul motiv pentru care mergem la serviciu dimineata e ca ne ingrozeste ce s-ar intampla daca s-ar opri.

Din dorinte maniacale am ajuns sa confundam creativitatea cu lista de cumparaturi, relatia cu filmul mut de vineri seara si umorul cu dezmatul psihedelic. Iar a cumpara nu inseamna a crea!

Si toate momentele astea sunt incadrate frumos in fotografie fara rama din cutia de pantofi ascunsa in debaraua prafuita. Cu totii avem cel putin una. Si ma minunez si acum cata naivitate e in acele poze, in care, pentru o secunda credeai ca stii totul iar in momentul ala viitorul era necunoscut si departe, capabil sa te raneasca abia cu mult mai tarziu.

Daca s-ar trezi macar cineva sa vada ce se-ntampla, ma gandesc ca poate ne-ar da de veste si noua, celor care inca mai stam la cozi interminabile in supermarketuri cu cosurile pline de sentimente refulate si frustrari ascunse in batoane de ciocolata. Pentru ca e mai usor asa decat sa spunem vreodata ce ne deranjeaza. Nu am vrea sa ne ranim sensibilul orgoliu ci mai degraba sa devenim obezi, acumuland doua sau trei evenimente rasarite intr-o viata intreaga, care sa inchege, poate, la sfarsit, o poveste pe care cineva ar gasi-o cat de cat interesanta.

Nu iei nimic cu tine, cand pleci – asa ca: de ce te straduiesti sa aduni atatea? Totul e pe fuga si mereu ne grabim ingrozitor sa ajungem in alta parte decat unde ne aflam acum. De parca acolo s-ar intampla ceva profund marcant si noi am lipsi de la singura chestie care ne-ar putea defini ca si persoane.

Asa ca opreste-te o secunda din alergatura asta fara rost si adu-ti aminte cand a fost ultima oara cand ti-ai invitat parintii in oras la o cina, cand ai plans de fericire si cand ai amutit de uimire, cand te-ai uitat la tine si ai fost cu adevarat multumit de ceea ca ai vazut, cand ai facut ceva doar pentru tine cu emotie egoista si satisfacuta, cand ai facut ceva pentru altii cu daruire, speranta si fara sa astepti nimic in schimb? Cand te-ai bucurat, pur si simplu ca esti aici si acum?

Imi amortesc mainile pe usa, cuvintele in piept si cele trei suvite ravasite pe frunte in incercarea de a ma-ntoarce de unde n-am plecat niciodata, de fapt. Probabil nici nu voi stii daca am ajuns atata timp cat nu stiu ce caut.

Dar hai sa inversam rolurile azi, dragul meu: voi pune eu intrebarile  precum un dascal nescolit, iti voi fuma pasiv gandurile si ma voi indragosti prin autosugestie. Nu caut raspunsuri in mintea ta fragmentata de o logica bizara si nu iti cer sa ma faci fericita. Daca ai fi putut, te-ai fi facut pe tine primul.

Si ma intorc la ce spunea Paler, pe vremea cand credeam ca le stiu pe toate:

“Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva”.

Probabil ca ne vom mai intalnit candva..

Si ce fac atunci cand ma apuca dorul de duca? Plec. Nu stiu unde sau de ce, daca ma intorc sau nu, dar imi fac bagajele si plec. Pe strazi inguste ale oraselor mari pasesc ca si cum am mai trait acolo, iar sentimente familiare ma incearca cand privesc noul. E explicabil oare?

Rad galagios si imi place culoarea unghiilor mele in soare sau pe pielea ta. E o dulce, dulce amnezie de care sufar uneori pentru a ma proteja de incidenta gandurilor haotice care tropaie nesimtit in mintea mea.

Si pana sa ma intorc rememorez locuri, fapte, oameni, cuvinte, momente… placute la fel ca zambetul meu incurcat cand nu vorbim aceeasi limba.

Despre ce vroiam sa scriu oare? Nu mai stiu si nici nu mai conteaza in timp ce degetele ascutite imi alearga pe o tastatura incomoda ce nu imi asculta comenzile. A, da.. vroiam sa scriu despre primavara. Si despre iubire, cred…. nu mi-a iesit, asa-i?