Pentru că e luni

30/11/2009

Destine fugare ale marelui oraş, tocite de umbre anonime şi praf, se împletesc pentru a forma chipuri plictisite ale celor ce nu mai zâmbesc şi urmează agale drumul prestabilit. Nu pune întrebări! – se pare că e deviza.

Iar amintirea rugăciunior prefabricate reclamă speranţa unor zâmbete sardonice în locul celor autentice. Sunt peste tot, sunt cei de lângă tine. Sunt ochii înceţoşaţi peste ziarele cu titluri aberante de pe scaunele albastre din metrouri. Sunt urechile cu căşti ce nu aud glasul singurătăţii de prea mult bas. E ecoul ridicol ce se naşte în mintea zgomotoasă a absenţei. Sunt panourile luminoase ce vor să îţi vândă fericirea. Sunt rujurile stridente ce vor să alunge singurătatea buzelor.

Iar metafizic vorbind – nimeni nu are nimic. Până când uiţi că ai uitat. În reverii schilodite îmi compun monologul şi prefer oricând paranoia în locul depresiei, iadul în locul raiului, taxiurile în locul tramvaielor şi busolele în locul magneţilor de bucătărie. Aşa că sorb molcom şi cu mişcări nedefinite din cafeaua de luni dimineaţă în timp ce paşii inerţi mă poartă spre firme corporatiste cu reguli fixe şi zile de luni aberante la fel ca redundanţa ideilor mele.