In orice cuplu sunt 2 perioade: cea a numelor si  marea maimutareala.

In prima parte, Inceputul, amandoi sunt in perioada de cunoastere si tatonare… o luna de miere prelungita in care trebuie sa iti amuzi partenerul, sa fii fascinant si charismatic, cel mai tare din parcare. In perioada asta de obicei te strigi pe nume pentru ca nu stii sigur daca celui in cauza i s-ar potrivi alintul de ‘pui, mamitica, stapane, cioculet’ sau mai rau, sa nu cumva sa-l fi folosit precedentul. Prin urmare ii spui simplu pe nume. Nu ai cum sa gresesti in momentul in care soptesti plin de iubire si tremur in voce: ’vaai, ce patratele fascinante ai Stanica’!

Din pacate trece repede si intram in stadiul al II-lea al relatiilor, cel in care incepe prosteala. Marea prosteala. Simplul nume nu mai este suficient, asa ca pentru a denota iubirea dusa la paroxism pe care i-o porti trebuie sa il alinti cumva. Stupid, in general. Si incepi cu diminutive si terminatii cu ‘utz’ (cucutz, mamutz, tatutz, puiutz, chiflutz). Pentru fandositi exista intotdeauna termenele imediat inlocuitoare: regina-noptii-si-a-sufletului-meu, tulburatorul-viselor-mele, aerul-pe-care-il-respir (acompaniat de restul frazei “….da-mi si mie painea”), frumusete-inegalabila (“..ai spalat wc-ul azi?”), ravisantul-clipelor-mele-pe-care-le traiesc-pentru-ca-tu-existi (“..spala-mi si mie sostele”).

Ultimul stadiu, despartirea- momentul  in care sunt folosite jargoane pentru a evidentia dispretul si ura fata de persoana pe care 5 minute mai devreme o venerai.  Reversul medaliei este subliniat prin finetea termenilor ‘retardat imputicos dependet de mama’, ‘pulifrici imbecil’, ‘rahar cu ochi’, ‘coate goale’, ‘stafilococ supuros’, si lista poate continua.

Chiar si dupa mult timp de la despartire, numele nu mai este rostit si nici relevant, ci semnificatia persoanei in viata noastra. Nu este Nicu, ci ‘prostu ala de la tara care nu avea nici izmene pe el’; Care Ion? Aaa…’prapaditul cu inceput de chelie’; Vasile – ‘impotentul cu pretentii de intelectual’,  X-uleasca -’obeza cu par pe maini si cos in barbie care m-a parasit, oricum era urata, nici nu imi placea de ea dar am stat cu ea la vraja’.

Prin urmare… de ce avem nevoie de nume? Pentru cateva momente de glorie?

Ziua în care am uitat să trăiesc a fost azi, sau ieri, sau nu mai ştiu. Oricare dintre ele pentru că au fost la fel. Ziua în care am uitată să zâmbesc este prima zi pierdută. Şi prima dimineaţă în care soarele nu a răsărit. Şi prima mână întinsă pe lângă care am trecut pasivă. Şi prima lacrimă pe care am ignorat-o. Şi primul şoptit timid pe care l-am ironizat. Şi prima insultă pe care am adresat-o din răutate. Si prima îmbrăţişare pe care am îmbrâncit-o. Şi primul apel respins. Şi primul loc pe scaun pe care nu l-am cedat. Apoi au urmate toate celelalte. Prima oara a dispărul râsul…apoi şi surâsul. E nevoie de o “prima oară”pentru a se crea un precedent. Restul e istorie!

Bunul simţ nu se dezvoltă pe stradă. Atitudinea nu se exersează în oglindă. Umorul nu se învaţă la ştiri. Iubirea nu se citeşte din cărţi. Durerea nu se exprimă în cuvinte…aşa că spune-mi: poţi să fii fericit? Şi dacă da, la ce oră?

Ca o mondenă mică ce sunt, în calitate de fină observatoare a comportamentui uman şi cu diplomă pe deasupra mă amuz deseori privind party-urile la care participă întotdeauna acelaşi gen de persoane.  Astfel avem:

- Beţivul notoriu : cel care nu e mereu invitat dar el insistă să vină. Motivul pentru care e evitat este acela că se drojdeşte din băutura invitaţilor, se dă în spectacol, uneori produce mici dezastre şi pleacă întotdeauna cu fetele de la petrecere.

- Plictisitoarea: cea care îţi invadează spaţiul personal, se bagă în sufletul tău şi îţi povesteşte picanterii despre invitaţi, gazdă sau persoane pe care nu le cunoşti şi căreia de obicei îi miroase gura. După o sesiune cu plictisitoarea ştii mai multe despre viaţa altora decât ţi-ai dori. Trebuie evitată sau stârpită altfel nu mai scapi de ea toata seară. Dacă faci greşeala să îi dai nr. tău de telefon te va bântui veşnic, va trebui să îţi înscenezi moartea şi să îţi schimbi identitatea pentru a scăpa de ea.

- Dj-ul: cel care schimbă ca imbecilu melodia din 5 în 5 secunde, enervează pe toată lumea iar când se îmbată o dă pe manele mixate.

-  Fufa : cea care vine singură, se dă la toţi invitaţii, rânjeşte haotic, are ruj pe dinţi şi pleacă acasă fie cu beţivu fie cu digeiu.

-  Gazda : cea preocupata să nu se spargă nimic, să nu se murdărească carpeta, să nu se intre încălţat, să fie şerveţele, să se folosească suporturile de pahare, să nu se înfunde toaleta.

-  Muta: cea pe care nu o observi, nu ştii cine e sau cu cine a venit, nu bea, nu mănâncă, stă într-un singur loc şi ai impresia că de sub sprânceana groasă o să scoată un cuţit în orice moment.

-  Pupăcioşii: cuplul cretin care toată seara se pupă zgomotos, stau îmbrăţişaţi sau se ating. De obicei sunt inofensivi şi de ignorat.

- Gigolo: macho-ul care nu baga pe nimeni în seamă, fumează separat, dă noroc cu pulifrici, trage un shot, o ciupeşte de fund pe fufă şi pleacă. Veni, vidi, vici. Dacă nu eşti atent s-ar putea să îl ratezi. Nu vorbeşte pentru că din trei cuvinte face cinci greşeli sau nu are dinţi în gură.

- Măscăriciul: cel care are întotdeauna glumele la el, face atmosferă, îl doare în cot de faptul că nu cunoaşte pe nimeni şi ieşise de fapt să ducă gunoiul, bea, mănâncă, se dă la toate fetele după care pleacă în penumbră ca Batman şi toată lumea se întreabă cine era.

- Diva talent: nu stă jos pentru că îşi şifonează rochiţa, nu socializează cu cei sub nivelul ei, nu mănâncă pentru că e veşnic la cură, cere indicaţii despre cum să ajungă la altă petrecere şi pleacă nervoasă imediat după ce beţivu, digeiu sau gigolo varsă paharu cu vin peste hainele ei.

- Fratele: cel pentru care eşti ca şi un frate după câteva shot-uri. Apoi începe nebunia. Îl recunoşti după repertoriul slab de cuvinte, deseori repetitive gen – fratele meu.. facem dregem, ne spargem; hai frate să bem; hai fraţilor să ne distrăm; hai frate jos textila;  frate ce beţie am tras aseara, frate eram rupt;  frate eşti dilău.

to be continued…

Ora 20,00: El – îmbrăcat, încălţat, cu cheile si portofelul în mână, aruncă o ultimă privire în oglindă si zâmbeşte gen “I rule the world”, după care îşi ridică gulerul şi întreabă şăgalnic: “Eşti gata iubita?”

Eu – în tricou, căutând dresurile după ce am realizat că prima pereche era ruptă înainte de purtare, cu bigudiurile termice în par, cu 7 costumaţii diferite întinse pe pat, cu oja în mână şi acetona în cealaltă, cu masca pe faţă mă uit sfidător şi răcnesc îm timp ce elimin apa de gură: NU!

Ora 21,00: El – în hol, sprijinit de perete, transpirat, încercând să îşi controleze uşoara agitaţie întreabă înnăbuşit: “Mai ai mult, mami?”

Eu – la penultima unghie de lăcuit, cu smacurile întinse pe jos căutând “tuşul ăla de ochi, cum nu îl ştii?…unde l-am pus?” cu aparatul de epilat în priză căutând dresurile negre, după ce am rupt şi perechea numărul doi. Mă uit într-o doară şi răcnesc un NU destul de apăsat.

Ora 22,00: El – descheiat la cămaşă, pe canapea, fixând televizorul şi butonând nevrotic telecomanda, cu o culoare roşie – vineţie a ochilor “Ne mişcăm şi noi mai cu talent?”

Eu – îmbrăcată, machiată, accesorizată realizez că geanta nu se asortează cu pantofii şi ca atare trebuie să schimb totul. Oja, pantofi, top, cercei, brăţări, curea, machiaj.

Ora 23,00: El – adoarme la Sinteza zilei cu cămaşa şifonată. Deschide un ochi şi şopteşte: “Incredibil.. absolut incredibil. Acum putem sa mergem? Oricum nu mai prindem revelionul…”

Şi asta pentru ca a avut neşansa să îmi spună ora exactă la cât trebuie să fiu gata, fără marja de eroare de 3 ore.

Morala: Cu ce te ajută că eşti tu gata la timp?