Luxul fericirii pe care nu mi-l pot permite încă. Dimineaţă grea, praf de scrum, alergie şi amnezie. Şi când încerc să uit mă alătur oamenilor care trăiesc şi respiră pentru că nu mai ştiu să simtă. Mă îngrop în ore de citit, ore de somn prelungite, muzică multă, muzică bună, muzică proastă, decibeli alarmant de mulţi, lumini orbitoare ale cluburilor si idei haotice care s-au impregnat în palma mea firavă, idei confuze şi amalgam de emoţie. Am adormit în somn. Epuizată de hăţişul gândurilor care trepidează în mintea mea obosită, am plecat capul fără umilinţa de rigoare şi imprevizibilitatea secundelor ce o precedă. Era fetiţa cu chibrituri, acum e doar cu o cutie goală.

O răcoare letargică pe care nu o găsesc câtuşi de puţin liniştitoare îmi vorbeşte despre o melodie pe care o fredonam cu voci stinse şi ochi închişi. Iar monologul meu e o insultă la adresa pragmatismului cu care obişnuiam să mă laud în nopţile prea lungi de vară.

Probabil valurile se parg cu un motiv anume, neînţeles încă, iar tu nu poţi să ma ignori crezând că ai aflat totul despre mine. E o minciună frumoasă pe care uneori te las să o crezi. Nu era perioada noastra acum si nici aici. Nu trebuia să fie aşa. Ne-am pierdut printre drumuri lungi, drumuri înzăpazite şi gânduri redundante ale dimineţilor acre şi gri, într-un dans bezmetic al neştiutorilor care se cred îndrăgostiţi. Din nou bagaje…îmi trăiesc viaţa în trolare ticsite de amintiri şi plec lăsând cuvinte neutre spuse cu bun-simţ. Nu am inventat încă cele mai potrivite cuvinte pentru desparţire şi ca atare le folosesc pe  ale altora, uzate de mii înaintea mea. Nu suntem dependenţi. Cine, noi? Noi suntem liberi cum am fost şi înainte să ne cunoaştem. O pasageră linişte face locul murmurelor şoptite pe un fundal slab luminat în care ne animăm rolul prost scris dar şi mai prost jucat în care ma simt sociofobă şi suntem străini perfecţi.

In numele iubirilor apuse inchin postul de azi. Aici…

Ziua în care am uitat să trăiesc a fost azi, sau ieri, sau nu mai ştiu. Oricare dintre ele pentru că au fost la fel. Ziua în care am uitată să zâmbesc este prima zi pierdută. Şi prima dimineaţă în care soarele nu a răsărit. Şi prima mână întinsă pe lângă care am trecut pasivă. Şi prima lacrimă pe care am ignorat-o. Şi primul şoptit timid pe care l-am ironizat. Şi prima insultă pe care am adresat-o din răutate. Si prima îmbrăţişare pe care am îmbrâncit-o. Şi primul apel respins. Şi primul loc pe scaun pe care nu l-am cedat. Apoi au urmate toate celelalte. Prima oara a dispărul râsul…apoi şi surâsul. E nevoie de o “prima oară”pentru a se crea un precedent. Restul e istorie!

Bunul simţ nu se dezvoltă pe stradă. Atitudinea nu se exersează în oglindă. Umorul nu se învaţă la ştiri. Iubirea nu se citeşte din cărţi. Durerea nu se exprimă în cuvinte…aşa că spune-mi: poţi să fii fericit? Şi dacă da, la ce oră?