Azi nu ma pune sa lucrez…azi am chef sa lenevesc intr-o liniste plutitoare de martie friguros.

Azi nu vreau sa fiu idealul de frumusete al nimanui ci mai degraba naturala ca un cartof.

Azi vreau sa raman in pijamale prespalate si decolorate, cu sosete despachetate si haotica in ganduri si sa ma gasesti fermecatoare asa.

Azi vreau sa tip pana amutesc de fericire doar pentru ca e miercuri.

Azi nu raspund la telefon, azi sunt plecata cu mine ceva cam departe de meleagurile muritorilor acaparati de griji cotidiene si fobii ametitoare.

Azi o sa cunosc partea nevazuta a lucrurilor si o sa inventez nedescoperitul.

Azi o sa imi sun parintii si o sa le multumesc pentru ca mi-au dat gene bune, educatie aleasa si iubire exagerata.

Azi am inspiratie sa inveselesc ziua cel putin a unei persoane, sa imi salut administratorul care ma ‘tzepeste’ la consumul de apa calda, sa dansez cum nu am mai facut-o de mult, sa scriu pe o banca rece intr-un parc chircit filozofia vietii mele, sa ii iert pe cei care mi-l prezinta pe dumnezeu altfel decat il inteleg eu si ma considera eretica pentru asta, sa vorbim ore intregi la o cafea prea dulce sau prea rece printre fum si ganduri ratacite pana ce dimineata isi face loc in timpul care nu exista dar a fost totusi inventat.

Azi ma gandesc la tine, desi nu mai stiu cum arati, cum ma linistesti sau cum ma inveti, daca o sa am nunta mare si copii frumosi, dar e suficient sa inchid ochii si sa mi te imginez galagios si sa te aud colorat.

Stii serile de vara cu  caldura inabusitoare si picioarele framantate in pamantul cald in care nu ai nicio grija din lume? Azi e una din ele.. nu conteaza ca e primavara si frig, conteaza doar cum vezi tu lucrurile… pentru ca fericirea e o stare de spirit.

Ziua în care am uitat să trăiesc a fost azi, sau ieri, sau nu mai ştiu. Oricare dintre ele pentru că au fost la fel. Ziua în care am uitată să zâmbesc este prima zi pierdută. Şi prima dimineaţă în care soarele nu a răsărit. Şi prima mână întinsă pe lângă care am trecut pasivă. Şi prima lacrimă pe care am ignorat-o. Şi primul şoptit timid pe care l-am ironizat. Şi prima insultă pe care am adresat-o din răutate. Si prima îmbrăţişare pe care am îmbrâncit-o. Şi primul apel respins. Şi primul loc pe scaun pe care nu l-am cedat. Apoi au urmate toate celelalte. Prima oara a dispărul râsul…apoi şi surâsul. E nevoie de o “prima oară”pentru a se crea un precedent. Restul e istorie!

Bunul simţ nu se dezvoltă pe stradă. Atitudinea nu se exersează în oglindă. Umorul nu se învaţă la ştiri. Iubirea nu se citeşte din cărţi. Durerea nu se exprimă în cuvinte…aşa că spune-mi: poţi să fii fericit? Şi dacă da, la ce oră?

Destine fugare ale marelui oraş, tocite de umbre anonime şi praf, se împletesc pentru a forma chipuri plictisite ale celor ce nu mai zâmbesc şi urmează agale drumul prestabilit. Nu pune întrebări! – se pare că e deviza.

Iar amintirea rugăciunior prefabricate reclamă speranţa unor zâmbete sardonice în locul celor autentice. Sunt peste tot, sunt cei de lângă tine. Sunt ochii înceţoşaţi peste ziarele cu titluri aberante de pe scaunele albastre din metrouri. Sunt urechile cu căşti ce nu aud glasul singurătăţii de prea mult bas. E ecoul ridicol ce se naşte în mintea zgomotoasă a absenţei. Sunt panourile luminoase ce vor să îţi vândă fericirea. Sunt rujurile stridente ce vor să alunge singurătatea buzelor.

Iar metafizic vorbind – nimeni nu are nimic. Până când uiţi că ai uitat. În reverii schilodite îmi compun monologul şi prefer oricând paranoia în locul depresiei, iadul în locul raiului, taxiurile în locul tramvaielor şi busolele în locul magneţilor de bucătărie. Aşa că sorb molcom şi cu mişcări nedefinite din cafeaua de luni dimineaţă în timp ce paşii inerţi mă poartă spre firme corporatiste cu reguli fixe şi zile de luni aberante la fel ca redundanţa ideilor mele.