Aroganţă

08/02/2010

Luxul fericirii pe care nu mi-l pot permite încă. Dimineaţă grea, praf de scrum, alergie şi amnezie. Şi când încerc să uit mă alătur oamenilor care trăiesc şi respiră pentru că nu mai ştiu să simtă. Mă îngrop în ore de citit, ore de somn prelungite, muzică multă, muzică bună, muzică proastă, decibeli alarmant de mulţi, lumini orbitoare ale cluburilor si idei haotice care s-au impregnat în palma mea firavă, idei confuze şi amalgam de emoţie. Am adormit în somn. Epuizată de hăţişul gândurilor care trepidează în mintea mea obosită, am plecat capul fără umilinţa de rigoare şi imprevizibilitatea secundelor ce o precedă. Era fetiţa cu chibrituri, acum e doar cu o cutie goală.

O răcoare letargică pe care nu o găsesc câtuşi de puţin liniştitoare îmi vorbeşte despre o melodie pe care o fredonam cu voci stinse şi ochi închişi. Iar monologul meu e o insultă la adresa pragmatismului cu care obişnuiam să mă laud în nopţile prea lungi de vară.

Probabil valurile se parg cu un motiv anume, neînţeles încă, iar tu nu poţi să ma ignori crezând că ai aflat totul despre mine. E o minciună frumoasă pe care uneori te las să o crezi. Nu era perioada noastra acum si nici aici. Nu trebuia să fie aşa. Ne-am pierdut printre drumuri lungi, drumuri înzăpazite şi gânduri redundante ale dimineţilor acre şi gri, într-un dans bezmetic al neştiutorilor care se cred îndrăgostiţi. Din nou bagaje…îmi trăiesc viaţa în trolare ticsite de amintiri şi plec lăsând cuvinte neutre spuse cu bun-simţ. Nu am inventat încă cele mai potrivite cuvinte pentru desparţire şi ca atare le folosesc pe  ale altora, uzate de mii înaintea mea. Nu suntem dependenţi. Cine, noi? Noi suntem liberi cum am fost şi înainte să ne cunoaştem. O pasageră linişte face locul murmurelor şoptite pe un fundal slab luminat în care ne animăm rolul prost scris dar şi mai prost jucat în care ma simt sociofobă şi suntem străini perfecţi.