Si am uitat sa uit.

17/07/2014

Mergeam incet pe drumul asta catre nicaieri, mai poposind din cand in cand pe ceata dintre nori. Si am uitat ca trenul care vine catre mine are un nume pe care n-am stiut niciodata sa-l pronunt. Port ochelari mai mari decat de obicei si ma uit mai mult in oglinda retrovizoare. Oare pentru ca imi doresc ca lucrurile sa fie mai aproape decat par?

Deci ce-as avea nou sa-ti povestesc despre mine? In loc de ochi mi-am pus o gura si in loc de gura mi-am pus un ochi. E doar o alta perspectiva dupa ce dansezi cu nevazutul. M-am intors, sunt tot eu, ceva mai peticita insa cu intentii bune! Cumva norii nu mai sunt la locul lor. Si-am cautat printre mizilicurile cotidiene pana cand am inceput sa pierd cate o amintire, cate un fir de par si-am aflat ca visele nu tin de sete.

Iar cine a baut pelin probabil stie ce e ala gust amar. Lipsesc putine condimente ca sa fiu victima perfecta in propria-mi minte. Si am sa-ntreb “cand ceva devine altceva?”. Si, oare, mai aude altcineva in afara de mine tipatul asta pe care il numim cu totii tacere?

Privesc in mine de parca asist la o autopsie facuta de catre un doctor iesit de la parnaie pentru malpraxis. Poate daca as avea un zvac si-o vaga tresarire i-as spune sa nu mai caute aiurea ventriculele si sa-mi lase in pace fragilele coaste, caci lumea este plictisita de inca o Eva.

Sunt zile intregi pe care le simt in detalii puchinoase si furnicaturi de ace pana in cerul gurii, langa culori ce n-au fost inventate inca si zile care trec pe langa mine si nici macar nu ma ating – le uit din secunda in care am deschis pupilele. E ca si cum am atipit intr-o dupa-amiaza pustie iar cineva a venit, m-a dezasamblat iar apoi s-a grabit sa ma puna la loc. Genul acela de sentiment… ciudat cum trecem unii pe langa ceilalti, vesnic straini!

 

photo: Ruben Ireland