[insert title]

21/07/2014

Cand vii, te rog sa nu intri incaltat cu bocancii plini de noroi in amintirile mele. Apreciez franchetea si prea putina delicatetea cand vine vorba de astfel de ganduri filistine, dar am invatat pe propria-mi epiderma ca memoria ma tradeaza cel mai tare. Nici sa nu te gandesti sa-mi atingi sufletul cu mainile murdare, inca incerc sa scot petele de nepasare amestecate cu un iz de imbacseala si tutun. Le-am lasat la inmuiat, peste noptile cu vant si luna muta, printre picaturi de sens ce acum imi sunt atat de straine.

Asa facem noi, oamenii… aciuam suflete in viata noastra fara sa ne asumam responsabilitatea pentru ele si apoi nu stim cum sa le dam afara, pe usa din dos a mintii, ca sa nu fiu atat de plastica incat sa spun pe analele gandirii.

Poate daca as fi stiut ca o sa vii, as fi curatat putin, pe ici pe colo, prin cotloanele pe care s-a depus un praf grosolan. Asa ca rogu-te, spala-ti pacatele in apa calduta din pubela si arunca lăturile mojiciei. Apoi sterge-ti fragilul ego si prezinta-te cu adevarat.  Daca am invatat un lucru este ca acela pe care l-ai vazut scufundandu-se si i-ai intins mana, nu te va ierta niciodata. Pentru ca ai fost acolo si i-ai vazut slabiciunea si goliciunea sufletului. Iar el, vrand sa uite timpurile caderii, nu va reusi pentru ca tu – martor al slabiciunii sale, nu-l lasi.

Iar acum, ca nu trebuie sa fii perfect, poti incepe sa fii bun – cu tine in primul rand! Caci eu, cu cearcane si buze strepezite sunt un fel de batrana costumata intr-un trup de domnita. Ca de obicei, am ajuns prea devreme sau prea tarziu la intalnirea cu timpul!