12/08/2014
Murim pe capete cate putin pe dinauntru, in fiecare zi. Insa nimanui nu-i pasa deoarece “Eu sunt” sau “Eu contez” este sintagma cea mai uzata de egocen[tristii] de langa noi. Da dom’le , tu contezi, nu ai venit pe lume sa-i faci pe plac nimanui insa zau acu, rogu-te, marș fuguta si mai scutura-te de basmele fericirii artificiale imbuibate de noua generatie a gandirii pozitive. Caci mare paguba cand mai moare cate unul de tristete sau inima grea incercand sa faca pe bufonul pentru deliciul tau sau acceptarea sociala. Iar Robin Williams nu e singurul ci poate doar un pic mai faimos decat pisica ta de pe youtube, atata tot. Caci in fond este mult mai usor sa punem etichete: ‘deprimat’, ‘betiv’, ‘drogat’. Le-ai pus si apoi te comporti in consecinta, nu e nevoie sa mai umbli in cutiuta cu detalii care iti solicita prea tare cei doi neuroni ametiti care fac naveta intre cap si penis. Oare ce s-ar intamplat daca ai da-o jos? Eticheta ma refer! Suntem precum niste corpuri pline de rani, trecem unii pe langa ceilalti si ne mai izbim. Uneori violent, alteori e suficienta o singura atingere iar durerea reapare. Ce departe am ajunge daca am fi un dram mai ingaduitori unii cu neputintele celorlalti si daca nu ne-am lasa pacaliti de zambetul in spatele caruia se ascunde intotdeauna prea multa tristete.
Asa ca fac un pact cu necunoscutul in fiecare seara, cand imi asezi bland gandurile pe perna si inchid ochii. Nu stiu ce o sa se intample din secunda aceea insa sper doar ca totul, cumva, prin minune, o sa fie bine si sa ii deschid urmatoarea zi. Asta mi se pare cea mai mare dovada de incredere in ceva. Nu conteaza ca te trezesti la aceeasi neuimitoare viata, docila si cu aer conditionat. Chiar nu conteaza asta! Ci faptul ca am incetat sa mai traim concretul – am ramas doar cu abstractul. Nu traim viata de acum, o asteptam pe cea de apoi. Nu mancam prajitura cu calorii acum, ci asteptam o recompensa ulterioara pentru disciplina noastra. Nu facem nimic acum, intotdeauna “mai incolo” este un moment mult mai potrivit.
Si traim cu senzatia asta ca viata, asa cum o stim, nu se va termina niciodata. Ca intr-un film prost scris dar si mai prost regizat. Tragem de guma de mestecat pana se rupe sau pana cand nu mai are gust. Nu o aruncam niciodata cand inca mai are aroma. Vrem totul, pana la epuizare. Pana cand unul dintre noi mai pleaca pe dincolo caci s-a saturat de atata anorexie emotionala.
Asa ca te intreb: oare mi-ai trimis iar sufletul la tiganca de la colt sa-mi cumpere palamida?
© 2024 FHeM | Theme by Eleven Themes