E ca un sketch prost al unui artist de mâna a doua. E povestea scrisă în grabă pe un peron al gării al cărei nume nu-l mai ştiu. Era un chioşc la care oamenii beau bere neagră şi se uitau absenţi la vagoane! E privirea ei insensibilă în timp ce bate un ritm de neînţeles cu unghiile perfecte în noptiera franţuzească. Iar pentru zâmbetul de dimineaţă te zbaţi să îi pui lumea la picioare deşi nu ţi-a cerut decât un banal pahar cu apă plată Evian.

Nu termină niciodată frazele care încep cu „Mi-ar plăcea…” sau „Mi-aş dori…” ca şi cum ar ascunde o durere prea mare, înăbuşită de aerul fatidic al dorinţelor şoptite.
Nu uită, nu iartă, nu face concesii, nu priveşte înapoi, nu plânge, nu are amintiri sau regrete, dorinţe refulate sau blocaje mentale, iar când pleacă îţi ia sufletul cu ea. Eşarfa de un roz nevrotic pe care o lasă în urmă va ascunde tăcerile şi va spăla păcatele.

Iar pentru o secundă îţi aduci aminte că nu vroiai în ziua aia să mergi în barul ăla blestemat, că nu trebuia să o cunşti atunci sau poate niciodată, că puteai să treci prin viaţă fără experienţa asta iar acum somnul era mai uşor, melodiile aveau alt înţeles, reclamele erau simple reclame, parfumurile treceau insesizabile, genţile rămâneau simple accesorii feminine inutile, berea cu lămâie ar fi fost prea soft pentru gustul tău şi raionul cu semipreparate ţi-ar fi fost indiferent.
Poate de aceea se termină întâmplările înainte de a se termina timpul