Cand nu mai e nimic, ce mai ramane?

As vrea sa scriu despre nimic dar nu-mi gasesc cuvintele, in incercarea de-a lasa in urma ceva ce merita povestit.

As scrie despre viata dar ma gandesc ca ea a ajuns deja o scuza prea banala pentru a strange obiecte si nimic altceva. Traim vieti marunte intr-o periferie oarecare, la marginea orizontului si la limita imaginatiei, construind propria poveste fabricata din blocuri inalte, scaune rotative, miros de xerox si functionare acre, cozi intregi de oameni sluti asteptand ceva – si toate astea pentru a strange cat mai multe obiecte fara sa ne mai gandim daca le meritam. Poate ca singurul motiv pentru care mergem la serviciu dimineata e ca ne ingrozeste ce s-ar intampla daca s-ar opri.

Din dorinte maniacale am ajuns sa confundam creativitatea cu lista de cumparaturi, relatia cu filmul mut de vineri seara si umorul cu dezmatul psihedelic. Iar a cumpara nu inseamna a crea!

Si toate momentele astea sunt incadrate frumos in fotografie fara rama din cutia de pantofi ascunsa in debaraua prafuita. Cu totii avem cel putin una. Si ma minunez si acum cata naivitate e in acele poze, in care, pentru o secunda credeai ca stii totul iar in momentul ala viitorul era necunoscut si departe, capabil sa te raneasca abia cu mult mai tarziu.

Daca s-ar trezi macar cineva sa vada ce se-ntampla, ma gandesc ca poate ne-ar da de veste si noua, celor care inca mai stam la cozi interminabile in supermarketuri cu cosurile pline de sentimente refulate si frustrari ascunse in batoane de ciocolata. Pentru ca e mai usor asa decat sa spunem vreodata ce ne deranjeaza. Nu am vrea sa ne ranim sensibilul orgoliu ci mai degraba sa devenim obezi, acumuland doua sau trei evenimente rasarite intr-o viata intreaga, care sa inchege, poate, la sfarsit, o poveste pe care cineva ar gasi-o cat de cat interesanta.

Nu iei nimic cu tine, cand pleci – asa ca: de ce te straduiesti sa aduni atatea? Totul e pe fuga si mereu ne grabim ingrozitor sa ajungem in alta parte decat unde ne aflam acum. De parca acolo s-ar intampla ceva profund marcant si noi am lipsi de la singura chestie care ne-ar putea defini ca si persoane.

Asa ca opreste-te o secunda din alergatura asta fara rost si adu-ti aminte cand a fost ultima oara cand ti-ai invitat parintii in oras la o cina, cand ai plans de fericire si cand ai amutit de uimire, cand te-ai uitat la tine si ai fost cu adevarat multumit de ceea ca ai vazut, cand ai facut ceva doar pentru tine cu emotie egoista si satisfacuta, cand ai facut ceva pentru altii cu daruire, speranta si fara sa astepti nimic in schimb? Cand te-ai bucurat, pur si simplu ca esti aici si acum?

Leave a Comment