Anestezie generală

12/05/2015

Fiecare piesă are publicul pe care-l merită și fiecare suflet are gratiile pe care le impune. Fiecare poveste are sfârșitul pe care și-l croiește și fiecare floare moare pe limba ei, într-o vază fără nume. Iar daca e sa ma întrebi pe mine, fiecare îți asumă penitența pe care și-a zămislit-o prin ocară sau prin demnitate. Dar se vinde atât de greu demnitatea în ultima vreme… cam trei mănunchi la un kil, cel mai adesea de o precupeață prea obosită să mai facă rondul pieței.

Încerc să n-am păreri. Dar dacă totuși aș avea, atunci aș zice că nu cred că există oameni răi ci doar nesănătoși la minte. Răutatea e o simplă stare de alterație a unui suflet prăpădit într-ale căutarii unui căuș în care să-și odihnească tâmplele. Nimic mai simplu și nimic mai greu de-atât, ca o anestezie generală din care, poate, te trezești un pic buimac. Iar dacă răspunzi cu aceeași monedă la același comportament, dacă scoți un ochi de-al celuilalt doar pentru că tu ai orbecăit în propria-ți cenușă, atunci nici nu mă mai întreb cum de suntem conduși de orbi într-un regat al sufletelor prăpădite. Singurătatea asta îți dă un soi de neputință în care te mai perpelești cât încă apa e călduță. N-am încercat să schimb nimic pe lumea asta căci poate totul e cum tre să fie. Și-mi iau la rândul meu, în desaga de rafie, porția de regrete, judecată și păreri de rău. Le plătesc la suprapreț, ca să mă asigur că le-am învățat pe de rost până data viitoare când îmi vine lecția și, poate, o să fac mai bine.

Într-o zi am deschis ochii într-o altă lumea, mi-am sărutat timpanele și am pus de-un ceai. Ce altceva e de făcut? Totul e bine cu sufletul meu, mulțumesc de neîntrebare.

 

Foto.