În spiritul celor amintite anterior, things that make me crazy…

- Persoanele care fac abuz de testere fără intenţia de a cumpăra vreodată ceva. Penibilul situaţiei nu e întotdeauna conştientizat motiv pentru care se repetă. Obiectiv privind – dacă nu ai bani să cumperi, de ce te flatează un dram de smac pe faţa arsă şi cu 3 straturi de coji?… sau poate sunt eu prea ironică.

- Unghiile neîngrijite, care te fac să ai incertitudini cu privire la negrul de sub ele – dacă e pământ uscat sau altceva… nu că vreuna din variante ar aduce confort sau alinare. Grobianismul celor cu unghie mare la deget mic mă bulversează … sau poate sunt eu prea curăţică.

- Fetiţele simpluţe care nu înţeleg când ceva s-a terminat: hârtia igienică, vara sau o relaţie şi insistă să se agaţe cu disperare de orice flatulenţă venită din partea lui, terfelindu-şi astfel orice dram de orgoliu, inexistent de altfel… sau poate sunt eu doar intransigentă.

- Persoanele care îşi ating genitalele în timp ce vorbeşti cu ele. Te fac să încerci cu disperare să maschezi evidentul printr-o privire aţintită asupra celorlalte părţi ale corpului. Vi s-a întâmplat vreodată? Nu? Nici mie.. doar ziceam aşa..

- Oamenii care întreabă: „cât costă pâinea la un leu?” sau preţul produselor care oricum e deja afişat. Poate nu ştiu să cetească iar atunci sunt eu realmente maliţioasă.

- Cei pe care încerci cu disperare să îi eviţi – pentru că ştii din trista exprienţă a dăţilor anterioare că au tendinţa să te înnebunească cu o logoree greu de stăpânit şi urmărit, cu detalii insipide despre viaţa lor sexuală, culoare şi consistenţa urinei vecinului decedat acum 3 luni, ciclul împerecherii pisicii numită în mod sugestiv Miţi – iar în ultimul moment te remarcă şi te strigă cu o jovialitate pe care tu o găseşti absolut cretină…sau poate sunt eu antisocială.

Fărâme de lumină aberantă şi buletine de ştiri pline de non sens îmi umplu dimineţile fragile. Mâine îmi tot spun ideile cu redundanţa unui ceasornic nedrept care-mi spală păcatele. Poate că aş vrea dar nu pot, poate că ai puterea dar nu vrei. Nimeni nu greşeşte. E doar bad timming.

Pielea îmi capătă o culoare vineție cu dungi roșiatice ce prevestesc începutul unui îngheț. Iar tremurul sacadat îmi reamintește că sunt doar umană. Banalul există pentru a-mi servi drept mărturie a zilelor ce continuă să treacă fără ritm sau sens. Așa că hai să închidem ochii și să ne mințim iar că e bine. E pragmatismul pe care mă străduiesc să îl cred. Tăcerile care se prelungesc și pauzele de cafea mă fac să uit că sunt doar tristă.
Iar uneori pur și simplu e gol.

Mare petrecere mare. Cu ocazia împlinirii a 30 de primăveri, a 30 de trandafiri în buchetul vieţii a trebuit să socializez cu ocazia unei zile de naştere. În calitate de semi-gazdă, printre atribuţii se număra şi primirea invitaţilor (foarte mulţi de menţionat), schimbarea câtorva replici cu fiecare, atenţii, sugestii, glumiţe, mici bârfe despre cine, cum, când, unde s-a mai maritat, amabilităţi obositoare, zâmbete cu subînţeles şi eterna întrebare: „Dar la nunta ta când dansăm? Ia uite ce băiat frumos ţi-ai găsit, ptiuu să nu vă deochi de simpatici ce sunteţi”.

De asemenea, pe lângă competenţele menţionate anterior mai sunt şi cele legate de copii. Mulţi copii. Toată lumea are copii – clar nu suntem pe cale de dispariţie. Ia-i, jocă-te cu ei, ai grijă să nu se lovească, dă-le în mod egal totul, ţine-i să nu îşi bage mâinile în prize, să nu cadă pe scări, să nu cadă de la balcon, să nu bea rece, să nu transpire, să nu ţipe, să nu plângă. Pentru nişte ţânci cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani au foarte multă energie.

Undeva spre sfârşitul chinului, când lumea s-a mai liniştit, muzica era în surdină şi se mai auzeau vagi şoapte eu eram în verva jocului cu baloanele. Unul dintre puşti a venit să îmi aducă o formă de balon cu două bucle în jurul unui.. să îi spunem în mod generic turnuleţ lunguieţ. În jovialitatea mea cretină am exclamat extrem de ingenuă : „Vaaai ce drăguuuuţ Mihăiţă.. ce ai făcut tu aici? Un iepuraş?” Moment în care a urmat o pauză şi toţi copiii s-au pus pe râs, unul dintre ei spunând pe un ton compătimitor: „Nu! Nu e un iepuraş.. o să îţi dai seama ce este când o să fii mai mare şi o să te mariţi!”. Eu am rămas perplexă numai la idea că un copchil de 6 ani s-a gândit să facă altceva decât un iepuraş din baloane. Sau… poate sunt eu prea naivă. Zău!

· Sunt primele salvate în cazul unui cataclism.

· Pot să tragă un pârţ în public şi nimeni nu o să le bănuiască pe ele, ci mai degrabă pe grăsanul care tocmai a trecut.
· Pot să scape de o amendă cu un aer uşor confuz şi un zâmbet încurcat şi nevinovat.
· Nu aratăm penibil în haine office, uşor masculine.
· Putem să ne facem singure bagajul.
· Putem să invocăm cel puţin o zi liberă pentru perioada aceea a lunii.
· Putem să stăm 37 de minute să probăm o pereche de pantofi şi apoi să cumpărăm alţii.
· Ştim să ne asortăm hainele.
· Putem să discutăm lejer cu un bărbat în timp ce acesta mănâncă o simplă banană.
· Putem să izbucnim în plâns, fără un motiv anume, iar apoi să râdem în hohote fără să părem nebune (aproape).
· Putem să ne dăm seama de ridicolul unei situaţii şi să ne cerem scuze fără să considerăm că este o înjosire.
· Putem să plângem la filme siropoase fără să fim considerate gay.
· Rahatu’ nostru miroase a trandafir.
· Ştim cum se folosesc suporturile de prosoape, umeraşele sau maşina de spălat.
· Nu trebuie să ne bărbierim.
· Putem să ne reinventăm în fiecare zi.
· Ni se cedează locul în transporturile publice.

Sunt ultimele clipe! Simt asta. E ciudat…mii de imagini îmi trepidează prin faţa ochilor care încep să se închidă şi să facă loc nefiinţei. Poate pur şi simplu a sosit timpul…prea devreme ar spune unii, crud ar spune alţii…rândul tău e mâine, aş spune eu! Un fior rece îmi străbate mintea îngheţată de durere şi colaps. Iar acum, pe ultima sută de metri, mă gândesc că nu am făcut tot ce mi-am propus. Mai aveam multe de spus, multe de trăit… Un glas stins din colţul conştiinţei muribunde scrijeleşte în timpanul meu un ultim gând: „dacă reuşeşti totuşi să scapi şi de data asta… o să trăieşti veşnic”. Zâmbesc ironic la infantilismului propriului gând ştiind că nu mai e nicio scăpare acum.

Din griul care se perindă în faţa ochilor îmi aduc aminte de prima zi dintr-a III-a, când s-a mutat în clasa noastră de olimpici un tânăr roşcovan cu un miros dubios care a devenit repede ţinta batjocorilor celorlalţi. Ce răi sunt copiii, îmi spuneam atunci. Amorţeala corpului mă face conştientă pentru câteva secunde şi mă aduce în prezentul sumbru care se conturează. Ochii încep să mi se închidă, iar printe ultimele lucruri pe care le văd sunt cele două telefoane, care îmi sunt absolut inutile acum, câteva post-it-uri cu un scris indescifrabil şi domnul din lateralul biroului, responsabil pentru moartea mea prematură.

Aburi de stârv colcăind în mucegaiul propriu parcă se văd ieşind de la subţioara sus-menţionatului. Aş striga după ajutor dar nu mai am voce, nu mai am lacrimi, nu mai am reflexe. Sunt doar inertă într-o mare de mirosuri de leş, container în putrefacţie şi transpiraţie. Poate trebuia să îi las pe copii să îl omoare pe băieţelul roşcovan atunci şi nu s-ar fi transformat în călăul meu acum.

Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Am zis!

Incredibil cât de plictisită sunt. Aproape că e ireal. Am cea mai mare lene de la Adam încoa’. Dacă stau bine să mă gândesc cred că eu am inventat lenea şi plictiseala. A, da.. şi somnul evident.

Şi e abia 12. Am epuizat toate mijloacele de creare a diversiunii, posibile într-un birou cu 2 şefi, un calculator, o tastatură, un mouse, multe hârtii, multe frimituri de la finetti sticks-urile de ieri, 2 căni senile, o riglă, nişte boxe sparte pe pervaz, un spray Mr. Muscle pe undva pe jos, o cârpă pentru curăţenia biroului (chipurile) şi alte maldăre de hârtii.

Am epuizat şi internetul.. gata, am văzut/auzit tot ce se poate. Am terminat playlistul de 4 ori până acum, am fost la toaletă de multe ori doar ca să ies din birou. Dacă mă mai duc încă o dată o să intre lumea la idei că am vezica prea mică şi o să îmi dea sfaturi pe care nu le cer. Se mai aude câte o maşină pe stradă, semn că afară se întâmplă totuşi putină acţiune. Acum 5 minute s-a întâmplat cel mai interesant lucru în dimineaţa asta: s-a declanşat o alarmă la un magazin din apropiere. Uau!!

Aş mai scrie dar mi-e lene… noroc că e vineri!

Intoxicaţi de prea multe filme hollywoodiene, am uitat că nu există happy-end-uri decât în scenariile de duzină sau în cazul poveştilor care nu s-au terminat încă. Am uitat că lumea nu aplaudă pentru că nimănui nu îi pasă de fericirea ta. E irelevantă şi insipidă, deloc molipsitoare iar oamenii preferă să vadă drame a căror poveste să îi facă să se simtă mai bine în legătură cu propria viaţă. Probabil e motivul audienţei ştirilor de la ora 5.

Şi dacă totuşi vrem să fim impresionaţi preferăm iluziile. Plătim prea mult pentru a ni se vinde idei fade şi ireale. Precum în cazul magicienilor care fac orice pentru trucul lor. E motto-ul „minte-mă frumos” care face orice neadevăr să fie acceptabil doar pentru că e spus într-o lumină frumoasă, lucioasă şi poleioasă. Suntem atât de răi încat avem o strângere de inimă dacă trecem pe lângă un accident fără victime.

Am simţit nevoia sa spun asta.. a, da.. şi pace mondială, normal!

Nu ne-am plăcut iniţial. Nu a fost dragoste la prima vedere…nici pe departe. Mai degrabă o uşoară antipatie amestecată cu amuzament şi sictir. Nu m-a atras fizic nicio secundă iar personalitatea lăsa de dorit. Nu m-am gândit că o să facă parte din viaţa mea, prin urmare nu am luat în calcul varianta începutul unei frumoase relaţii de prietenie.

Albul palid, încălţămintea murdară şi veche îmi aduceau aminte de filmele post-belice filmate cu o cameră amatoare. Întruchiparea perioadei de glorie a comunismului, flash-uri cu imagini cu pancarde naţionaliste şi un zumzăit vag cu o linie melodică horcăită erau prim-planurile înfăţişate în imaginaţia mea.

Maşina timpului cu 4 viteze! Ironia din toată mica poveste hilară e aceea că acum e a mea. Cado, cadou… da, am primi în dar maşina semi – funcţională. Nu mă deranjează faptul că nu se mai fabrică cam din anul în care m-am nascut eu, nici că are un sistem complex şi un buton numit generic de experti „şoc” (de unde şi expresia: trage şocu, trage şocu, trage şocu!!!), sau faptul că nu se închid geamurile, uşa, portbagajul, sau că nu porneşte din prima, nici măcar nu mă deranjează volanul, care e o combinatie nereuşită între tractor şi aro, şi are probleme de integrare socială după cum i-am făcut interpretarea psihologică (da, interpretarea volanului) şi refuză să se urnească din loc uneori, motiv pentru care trebuie să recurg la şantaj: nu vrei să te învârţi? – te las aici şi mă mai şi piş pe tine să te fac de râs! Tot ce mă deranjează e umorul ei zgomotos… e prea jovială – într-atât încât nu îmi aud nici gândurile în majoritatea timpului. Dar despre asta şi alte aventuri ale blondei în trafic într-un episod viitor..

Iar azi, în a doua zi de toamnă mă uit pasivă la ultimele 3 raze chircite care se zbat anemic să îşi facă loc prin geamul meu mare. S-a terminat! Ce s-a terminat? Glade micro spray şi vara…

Aşa că în spiritul rutinei adânc implementate, al literaturii proaste, al cinematografelor monocrome şi al claxoanelor propun editorialul de azi. Al meu!.. dar scris aici. Enjoy!