Luxul fericirii pe care nu mi-l pot permite încă. Dimineaţă grea, praf de scrum, alergie şi amnezie. Şi când încerc să uit mă alătur oamenilor care trăiesc şi respiră pentru că nu mai ştiu să simtă. Mă îngrop în ore de citit, ore de somn prelungite, muzică multă, muzică bună, muzică proastă, decibeli alarmant de mulţi, lumini orbitoare ale cluburilor si idei haotice care s-au impregnat în palma mea firavă, idei confuze şi amalgam de emoţie. Am adormit în somn. Epuizată de hăţişul gândurilor care trepidează în mintea mea obosită, am plecat capul fără umilinţa de rigoare şi imprevizibilitatea secundelor ce o precedă. Era fetiţa cu chibrituri, acum e doar cu o cutie goală.

O răcoare letargică pe care nu o găsesc câtuşi de puţin liniştitoare îmi vorbeşte despre o melodie pe care o fredonam cu voci stinse şi ochi închişi. Iar monologul meu e o insultă la adresa pragmatismului cu care obişnuiam să mă laud în nopţile prea lungi de vară.

Probabil valurile se parg cu un motiv anume, neînţeles încă, iar tu nu poţi să ma ignori crezând că ai aflat totul despre mine. E o minciună frumoasă pe care uneori te las să o crezi. Nu era perioada noastra acum si nici aici. Nu trebuia să fie aşa. Ne-am pierdut printre drumuri lungi, drumuri înzăpazite şi gânduri redundante ale dimineţilor acre şi gri, într-un dans bezmetic al neştiutorilor care se cred îndrăgostiţi. Din nou bagaje…îmi trăiesc viaţa în trolare ticsite de amintiri şi plec lăsând cuvinte neutre spuse cu bun-simţ. Nu am inventat încă cele mai potrivite cuvinte pentru desparţire şi ca atare le folosesc pe  ale altora, uzate de mii înaintea mea. Nu suntem dependenţi. Cine, noi? Noi suntem liberi cum am fost şi înainte să ne cunoaştem. O pasageră linişte face locul murmurelor şoptite pe un fundal slab luminat în care ne animăm rolul prost scris dar şi mai prost jucat în care ma simt sociofobă şi suntem străini perfecţi.

Avem săli de fitness pentru remodelare şi întreţinere. Ţinem diete stricte pentru o viaţă „mai sănătoasă”. Avem consilieri pentru că nu putem să luam decizii singuri. Citim reviste de modă pentru că nu ştim cum să ne îmbrăcăm. Avem agenţii de turism pentru ca nu mai ştim să fim spontani. Avem baloane meteorologice pentru că nu ne plac zilele ploioase. Planificăm tot, planificăm mult, planificăm fără rost. Avem quick-date-uri sau blinde date-uri pentru că nu avem timp să ne îndrăgostim. Avem divorţuri la minut pentru că am uitat să luptăm pentru lucrurile în care credeam.

Avem bone, substitut de parinţi şi cămine cu program prelungit pentru a compensa timpul cu copiii. Avem opţiuni rapide de mesaje la telefoane pentru că am uitat să scriem scrisori. Avem cafea instant pentru că nu ne place să aşteptăm. Avem feed-uri pentru toate veştile rele care trebuie să circule repede. Avem calmante şi antidepresive pentru toate stările anxioase.  Nu suportăm să fim singuri motiv pentru care s-au inventat cluburile, barurile şi toate locurile de socializare inutilă.

Logica dezarmantă face uzura somnolenţei mele. Aşa că închin un toast pentru sunetul liniştii care îmi invadează pupilele şi închid ochii obosiţi de frivolităţile trecătoare. Şi pentru că nu pot să fiu umilă atunci o să fiu consecventă, pentru că nu pot să fiu religioasă atunci o să fiu spirituală, pentru că nu pot să fiu alta mă voi reinventa în fiecare zi,  pentru că nu pot sa fiu lângă tine atunci nu o să mai fiu deloc.

Destine fugare ale marelui oraş, tocite de umbre anonime şi praf, se împletesc pentru a forma chipuri plictisite ale celor ce nu mai zâmbesc şi urmează agale drumul prestabilit. Nu pune întrebări! – se pare că e deviza.

Iar amintirea rugăciunior prefabricate reclamă speranţa unor zâmbete sardonice în locul celor autentice. Sunt peste tot, sunt cei de lângă tine. Sunt ochii înceţoşaţi peste ziarele cu titluri aberante de pe scaunele albastre din metrouri. Sunt urechile cu căşti ce nu aud glasul singurătăţii de prea mult bas. E ecoul ridicol ce se naşte în mintea zgomotoasă a absenţei. Sunt panourile luminoase ce vor să îţi vândă fericirea. Sunt rujurile stridente ce vor să alunge singurătatea buzelor.

Iar metafizic vorbind – nimeni nu are nimic. Până când uiţi că ai uitat. În reverii schilodite îmi compun monologul şi prefer oricând paranoia în locul depresiei, iadul în locul raiului, taxiurile în locul tramvaielor şi busolele în locul magneţilor de bucătărie. Aşa că sorb molcom şi cu mişcări nedefinite din cafeaua de luni dimineaţă în timp ce paşii inerţi mă poartă spre firme corporatiste cu reguli fixe şi zile de luni aberante la fel ca redundanţa ideilor mele.