Aroganţă

February 8th, 2010

Luxul fericirii pe care nu mi-l pot permite încă. Dimineaţă grea, praf de scrum, alergie şi amnezie. Şi când încerc să uit mă alătur oamenilor care trăiesc şi respiră pentru că nu mai ştiu să simtă. Mă îngrop în ore de citit, ore de somn prelungite, muzică multă, muzică bună, muzică proastă, decibeli alarmant de mulţi, lumini orbitoare ale cluburilor si idei haotice care s-au impregnat în palma mea firavă, idei confuze şi amalgam de emoţie. Am adormit în somn. Epuizată de hăţişul gândurilor care trepidează în mintea mea obosită, am plecat capul fără umilinţa de rigoare şi imprevizibilitatea secundelor ce o precedă. Era fetiţa cu chibrituri, acum e doar cu o cutie goală.

O răcoare letargică pe care nu o găsesc câtuşi de puţin liniştitoare îmi vorbeşte despre o melodie pe care o fredonam cu voci stinse şi ochi închişi. Iar monologul meu e o insultă la adresa pragmatismului cu care obişnuiam să mă laud în nopţile prea lungi de vară.

Probabil valurile se parg cu un motiv anume, neînţeles încă, iar tu nu poţi să ma ignori crezând că ai aflat totul despre mine. E o minciună frumoasă pe care uneori te las să o crezi. Nu era perioada noastra acum si nici aici. Nu trebuia să fie aşa. Ne-am pierdut printre drumuri lungi, drumuri înzăpazite şi gânduri redundante ale dimineţilor acre şi gri, într-un dans bezmetic al neştiutorilor care se cred îndrăgostiţi. Din nou bagaje…îmi trăiesc viaţa în trolare ticsite de amintiri şi plec lăsând cuvinte neutre spuse cu bun-simţ. Nu am inventat încă cele mai potrivite cuvinte pentru desparţire şi ca atare le folosesc pe  ale altora, uzate de mii înaintea mea. Nu suntem dependenţi. Cine, noi? Noi suntem liberi cum am fost şi înainte să ne cunoaştem. O pasageră linişte face locul murmurelor şoptite pe un fundal slab luminat în care ne animăm rolul prost scris dar şi mai prost jucat în care ma simt sociofobă şi suntem străini perfecţi.

În era posibilităţilor

December 28th, 2009

Avem săli de fitness pentru remodelare şi întreţinere. Ţinem diete stricte pentru o viaţă „mai sănătoasă”. Avem consilieri pentru că nu putem să luam decizii singuri. Citim reviste de modă pentru că nu ştim cum să ne îmbrăcăm. Avem agenţii de turism pentru ca nu mai ştim să fim spontani. Avem baloane meteorologice pentru că nu ne plac zilele ploioase. Planificăm tot, planificăm mult, planificăm fără rost. Avem quick-date-uri sau blinde date-uri pentru că nu avem timp să ne îndrăgostim. Avem divorţuri la minut pentru că am uitat să luptăm pentru lucrurile în care credeam.

Avem bone, substitut de parinţi şi cămine cu program prelungit pentru a compensa timpul cu copiii. Avem opţiuni rapide de mesaje la telefoane pentru că am uitat să scriem scrisori. Avem cafea instant pentru că nu ne place să aşteptăm. Avem feed-uri pentru toate veştile rele care trebuie să circule repede. Avem calmante şi antidepresive pentru toate stările anxioase.  Nu suportăm să fim singuri motiv pentru care s-au inventat cluburile, barurile şi toate locurile de socializare inutilă.

Logica dezarmantă face uzura somnolenţei mele. Aşa că închin un toast pentru sunetul liniştii care îmi invadează pupilele şi închid ochii obosiţi de frivolităţile trecătoare. Şi pentru că nu pot să fiu umilă atunci o să fiu consecventă, pentru că nu pot să fiu religioasă atunci o să fiu spirituală, pentru că nu pot să fiu alta mă voi reinventa în fiecare zi,  pentru că nu pot sa fiu lângă tine atunci nu o să mai fiu deloc.

Pentru că e luni

November 30th, 2009

Destine fugare ale marelui oraş, tocite de umbre anonime şi praf, se împletesc pentru a forma chipuri plictisite ale celor ce nu mai zâmbesc şi urmează agale drumul prestabilit. Nu pune întrebări! – se pare că e deviza.

Iar amintirea rugăciunior prefabricate reclamă speranţa unor zâmbete sardonice în locul celor autentice. Sunt peste tot, sunt cei de lângă tine. Sunt ochii înceţoşaţi peste ziarele cu titluri aberante de pe scaunele albastre din metrouri. Sunt urechile cu căşti ce nu aud glasul singurătăţii de prea mult bas. E ecoul ridicol ce se naşte în mintea zgomotoasă a absenţei. Sunt panourile luminoase ce vor să îţi vândă fericirea. Sunt rujurile stridente ce vor să alunge singurătatea buzelor.

Iar metafizic vorbind – nimeni nu are nimic. Până când uiţi că ai uitat. În reverii schilodite îmi compun monologul şi prefer oricând paranoia în locul depresiei, iadul în locul raiului, taxiurile în locul tramvaielor şi busolele în locul magneţilor de bucătărie. Aşa că sorb molcom şi cu mişcări nedefinite din cafeaua de luni dimineaţă în timp ce paşii inerţi mă poartă spre firme corporatiste cu reguli fixe şi zile de luni aberante la fel ca redundanţa ideilor mele.

Timeless

October 18th, 2009

Iar în seara asta doar plouă. Nu se aude foşnetul imprecis şi personal al pick-up-ului depăşit de timp şi regăsit de noi, într-o cameră înaltă cu ritmuri de folk şi poveşti de Hemingway în care ultima picătură de vin dansează pe ritmuri nebănuite şi căi neînţelese de fanaticii visători care cerşesc iubirea timpului. Fascicule de lumină aberantă se proiectau, pentru câteva secunde, pe scena in care ne jucam iubirea. Şi umbra şi conturul şi muzica şi urmele unghiilor roşii pe pielea ta şi noaptea asta şi noi doi şi discul sărit şi refrenul ăsta la nesfârşit.

What if…

October 11th, 2009

Dacă nu am avea nevoie de legi, reguli, norme sau restricţii… aş fi mai fericită?
Dacă toată lumea ar zâmbi 5 minute în fiecare zi… aş fi mai împăcată cu mine?
Dacă trenurile ar merge mai încet… aş mai ajunge la tine?
Dacă nu am vedea în culori… ai mai fi rozul zilelor mele înorate?
Dacă toate lucrurile ar fi casabile… aş mai fi întreagă?
Dacă nu am vorbi aceeaşi limbă… mi-ai simţi neliniştea?
Dacă lumina ar fi întuneric… ai ştii drumul spre mine?
Dacă nu s-ar fi inventat cuvintele… ai mima dragostea?
Dacă pământul nu ar fi rotund… m-ai găsi într-un infinit?
Dacă nu ar exista distanţă… ai fi mai aproape?
Dacă nu ar exista dimineţi… aş fi mai calmă?
Dacă nu ar exista timp… m-ai aştepta?
Dacă toată lumea ar fii la fel… ţi-ai aduce aminte de mine?
Dacă ar ploua mereu… aş putea desena curcubeul?
Dacă fiecare secundă ar spune o poveste… aş recunoaşte-o pe a ta?
Dacă ar exista doar pâine şi circ… mi-ai vinde fericirea?
Dacă somnul te-ar aduce aproape… ai vrea sa te mai trezeşti?
Dacă nu ar exista amintiri… m-ai recunoaşte?

Apus de azi

October 5th, 2009

Pe tărâmul realităţii viaţa decurge normal se pare, spre banal chiar. Am venit să mai dau o geană prin lumea muritorilor care cred că fericirea va veni imediat după ce vor încheia afacerea vieţii, vor câştiga la loto sau îşi vor întâlni sufletul pereche, prin lumea celor care uită să trăiască azi de frica zilei de mâine. Feţele plicitisite sunt aceleaşi doar hainele s-au schimbat. Şi când te gândeşti că totul e trecător… până şi pardesiele au dispărut şi erau cele mai elegante.
Cu nerecunoştinţa caracterisitcă, blamez încă o dată dimineţile înorate pentru dispoziţia mea şi aştept ziua în care răsăritul mă va trezi în braţele tale într-o cameră cu ecouri surde şi fără perdele.

Emoţii de joi

October 1st, 2009

Meditaţiile de joi dimineaţa – alături de o cafea rece şi sleită nu sunt dintre cele mai productive. Gânduri multe, gânduri proaste, gânduri răvăşite se adună în mintea mea înceţoşată de nestare, nesomn, neînţelegere, nefericire şi toate celelalte ne-uri neauzite dar gândite, nespuse doar murmurate.
Şi încep să mă gândesc la motive pentru care m-am trezit în dimineaţa asta. Şi mă gândesc că mă gândesc. Atât. Nu îmi vine în minte niciunul plauzibil şi care să fi meritat efortul de a mă da jos din pat. E evident că am făcut-o dintr-o constrângere socială. Dar să fie doar atât? M-am transformat într-un automatism care nu mai pune întrebări pentru că răspunsurile întârzie să vină, nu mai zâmbeşte înaintea feţelor inexpresive, vorbeşte cu voce scăzută când nimeni nu ascultă, mănâncă din teama de inaniţie şi merge din inerţie.
Dar din nou.. de ce m-am trezit în dimineaţa asta? Trebuie să găsesc minim un motiv plauzibil sau altfel voi fi realmente dezamăgită de autopsia unei idei fără concluzie.
Cu siguranţă nu am făcut-o ca să văd dacă azi e soare. Nici măcar nu m-a interesat vremea. Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta, atunci află că discuţia despre vreme e cea mai jenantă şi refuz să o port cu mine însămi. Nu am făcut-o nici ca să văd dacă mi-a furat cineva hârbu care nu se închide şi are cheile în contact cu bileţelul (vezi că nu prea merge ambreiajul).
Dar tu de ce te-ai dat jos din pat azi?

Şi uneori..

September 24th, 2009

Fărâme de lumină aberantă şi buletine de ştiri pline de non sens îmi umplu dimineţile fragile. Mâine îmi tot spun ideile cu redundanţa unui ceasornic nedrept care-mi spală păcatele. Poate că aş vrea dar nu pot, poate că ai puterea dar nu vrei. Nimeni nu greşeşte. E doar bad timming.
Pielea îmi capătă o culoare vineție cu dungi roșiatice ce prevestesc începutul unui îngheț. Iar tremurul sacadat îmi reamintește că sunt doar umană. Banalul există pentru a-mi servi drept mărturie a zilelor ce continuă să treacă fără ritm sau sens. Așa că hai să închidem ochii și să ne mințim iar că e bine. E pragmatismul pe care mă străduiesc să îl cred. Tăcerile care se prelungesc și pauzele de cafea mă fac să uit că sunt doar tristă.
Iar uneori pur și simplu e gol.

Monday the 31

August 31st, 2009

E dimineaţă.. e inuman de devreme. Nebunia de luni nu a început. Ochii zgomotoşi cu logoree matinală sunt încă adormiţi. Ţigăncile cu flori îşi ocupă locurile, semafoarele pâlpâie o lumină gălbuie haotică şi o linişte coboară peste mintea mea zdruncinată de ora 7 care a fost inventată de un nebun visător cu pretenţii de poet pseudo – intelectual.
E ca şi cum nu ai plecat încă. E aproape ca şi cum eşti aici. E cea mai frumoasă zi care nu se termină în bagaje pierdute prin camera întunecată de draperiile roşii pe care nu avem curaj să le deschidem pentru că ne-ar releva un adevăr de nesuportat: e luni! Aşa că îmi pun întrebarea firească: de ce să mă-mbrac când eşti lângă mine ..cu cine sa lupt, pe cine să-nfrunt când eşti lângă mine? Iar poate pe cărţile ce stau testament la capul patului se va aşterne uitarea. Oboseala mă face filozoafă iar supa la plic maestră.
Dar dimineţile crude mă irită şi mă îmbolnăvesc de somnul dulce al plecărilor. Aşa că păşesc timid pe holurile ăstea mari şi îmi aud paşii silenţios în dimineaţa asta în care miroase a ploaie de toamnă.

Greţuri matinale

August 20th, 2009

Ce-ai?
N-am nimic!
Bine…
Mă seacă o futangeală afectivă, şi decât prea mult, mai bine deloc. Iar e unul din momentele mele de lehamite… azi nu ştiu să scriu, azi nu vorbesc, azi nu simt nimic.
E ziua mea fatigantă cu mirosuri tari de ploaie şi praf legate derizoriu în şerveţele prăfuite. Mă moşcăi cu paşi târzii şi timoraţi spre timp şi iar uit să trăiesc în prezent. Aştept să treacă azi ca sa vină mâine si să pot să fiu eu. Ce prostie! Eu sunt peste tot, sunt acum şi sunt oriunde. Glasul meu piţigăiat care te irită în dimineţile frivole de week-end e mai volubil ca niciodată.
Îmi induc dispoziţia şi îmi cultiv fericirea când nu eşti aici. Vorbesc şoptit la colţuri gri despre tine ca şi cum dacă aş verbaliza flagrant ai dispărea. Încerc să prind umbre mocnite din literatură fără nume şi să le dau forme. E plastică maniera mea de revelaţie cronică şi sinergetică a faptelor fără conţinut. Poate sunt doar plictisită de apeluri fără răspuns, aşteptări fără destinar şi cutii goale de skittles.
Şi fac ce ştiu eu mai bine. Tac, plâng, râd, ţip, aştept, mă conformez, salvez lumea & shit, ard omlete din ouă expirate, agresez timpane binevoitoare, formez ritmuri sinaptice din păcănit de degete, inventez eroi, vorbesc cu metale rotunde, sărut absenţe, umplu goluri şi fac liste pe care nu le termin.
Ne vedem joi…