Azi nu ma pune sa lucrez…azi am chef sa lenevesc intr-o liniste plutitoare de martie friguros.

Azi nu vreau sa fiu idealul de frumusete al nimanui ci mai degraba naturala ca un cartof.

Azi vreau sa raman in pijamale prespalate si decolorate, cu sosete despachetate si haotica in ganduri si sa ma gasesti fermecatoare asa.

Azi vreau sa tip pana amutesc de fericire doar pentru ca e miercuri.

Azi nu raspund la telefon, azi sunt plecata cu mine ceva cam departe de meleagurile muritorilor acaparati de griji cotidiene si fobii ametitoare.

Azi o sa cunosc partea nevazuta a lucrurilor si o sa inventez nedescoperitul.

Azi o sa imi sun parintii si o sa le multumesc pentru ca mi-au dat gene bune, educatie aleasa si iubire exagerata.

Azi am inspiratie sa inveselesc ziua cel putin a unei persoane, sa imi salut administratorul care ma ‘tzepeste’ la consumul de apa calda, sa dansez cum nu am mai facut-o de mult, sa scriu pe o banca rece intr-un parc chircit filozofia vietii mele, sa ii iert pe cei care mi-l prezinta pe dumnezeu altfel decat il inteleg eu si ma considera eretica pentru asta, sa vorbim ore intregi la o cafea prea dulce sau prea rece printre fum si ganduri ratacite pana ce dimineata isi face loc in timpul care nu exista dar a fost totusi inventat.

Azi ma gandesc la tine, desi nu mai stiu cum arati, cum ma linistesti sau cum ma inveti, daca o sa am nunta mare si copii frumosi, dar e suficient sa inchid ochii si sa mi te imginez galagios si sa te aud colorat.

Stii serile de vara cu  caldura inabusitoare si picioarele framantate in pamantul cald in care nu ai nicio grija din lume? Azi e una din ele.. nu conteaza ca e primavara si frig, conteaza doar cum vezi tu lucrurile… pentru ca fericirea e o stare de spirit.

Era seara iar eu ieseam de la serviciu. Tarziu, la ora in care pasagerii amorezati aburesc geamurile cafenelelor si isi soptesc vorbe despre inceputuri si viitor si sperante si minciuni placute. In timp ce imi indreptam pasii rapizi si incurcati, in timp ce probabil cea mai rece ploaie de primavara imi strapungea anemic dar persistent hainele fasiatice – imi trece prin minte intrebarea de o banalitate rara: eu unde ma duc, de fapt?

Ma duc spre casa…dar eu nu stiu unde este casa mea!

Iar acolo ce ma asteapta? Ma asteapta un frigider gol, deoarece de 2 zile imi mazgalesc inutil incheieturile mainilor sa cumpar paine macar. Ma asteapta o camera rece deoarece am uitat inchisa minunata centrala. Ma asteapta o apa la fel de rece precum picaturile care imi asudeaza fruntea invelita intr-o gluga ce imi acopera jumatate din fata. Probabil mai lipsea o pisica sau poate doua pentru a reintregi peisajul ‘frumoasei fete singure’.

Insa paradoxal, nu m-am simtit singura nicio clipa. Cu un amestesc perfect de cantitate ingrijoratoare de inghetata si topping, cu cateva cuburi de cicolata langa mine, cu perna moala si asternuturile proaspete m-am afundat in cea mai placuta lectura si am petrecut o seara perfecta cu mine insami. Iar veioza cu un iz antic si de o teatralitate incredibila imi zambea enigmatic dintr-un colt indepartat al camerei mari cu pereti stacojii. Am adormit zambind in timp ce mintea imi rememora un banc sec:

O tipa intr-un supermarket isi aseaza produsele pe banda rulanta: O banana, o portocala, un litru de lapte, o paine, o rosie. Casierul ii zambeste si o intreaba: esti singura, asa-i? La care ea, fastacindu-se ii raspunde: Da, cum ti-ai dat seama? – Pentru ca esti groaznic de urata!

Si ce face o juna artista la inceput de cariera in marele oras care uneori mai si doarme? Urmeaza sa imi dau sema in fiecare zi…

Am dormit prost, am visat agitat – sunt astenica la fel ca in fiecare inceput de primavara. Sunt absenta de la tot ce se spune in jurul meu. Sunt somnoroasa si imi caut linistea in colturi tacute. Libertate! vreau sa tip prin toti porii dar cuvintele nu vor sa imi asculte comanda. Si atunci tac. E mai bine asa, oricum nu as avea ceva impresionant de spus, nu am cum sa schimb cursul lumii, nici macar al tau. Sunt un simplu actor in scena pe care o incep constiincios in fiecare zi. Sunt si in piesa dar, dar intr-un rol secundar sau episodic sau poate nu sunt deloc.

Si ce fac atunci cand ma apuca dorul de duca? Plec. Nu stiu unde sau de ce, daca ma intorc sau nu, dar imi fac bagajele si plec. Pe strazi inguste ale oraselor mari pasesc ca si cum am mai trait acolo, iar sentimente familiare ma incearca cand privesc noul. E explicabil oare?

Rad galagios si imi place culoarea unghiilor mele in soare sau pe pielea ta. E o dulce, dulce amnezie de care sufar uneori pentru a ma proteja de incidenta gandurilor haotice care tropaie nesimtit in mintea mea.

Si pana sa ma intorc rememorez locuri, fapte, oameni, cuvinte, momente… placute la fel ca zambetul meu incurcat cand nu vorbim aceeasi limba.

Despre ce vroiam sa scriu oare? Nu mai stiu si nici nu mai conteaza in timp ce degetele ascutite imi alearga pe o tastatura incomoda ce nu imi asculta comenzile. A, da.. vroiam sa scriu despre primavara. Si despre iubire, cred…. nu mi-a iesit, asa-i?

Nu am chef de nimic, nici măcar de mine. Nu am chef de imaginea din oglindă care e din ce în ce mai palidă, cu faţa longilină ce încearcă să îmi comunice ceva, dar am încetat să o mai ascult de o vreme.
Sunt obosită …lasă-mă! Nu sunt zilele mele bune, şi ştiu că am avut destule.